Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

La aproape 10 ani de la evenimente, în iulie 1999, colonelul dr. Ioan Cârciumaru, senator P.R.M. de Constanţa, a făcut nişte dezvăluiri senzaţionale: „În ziua de 17 decembrie 1989, în încăperea în care se odihnea generalul Vasile Milea, din M.Ap.N., am fost martor al unui eveniment deosebit de important: Milea şi Postelnicu au discutat, timp de 2 ore, despre intenţia de a da o lovitură de stat militară. Nu s-au ferit de mine, au vorbit deschis. Am înţeles că ei aveau acordul ruşilor, în special prin relaţiile pe care şi le făcuse Milea. În mod concret, cei doi (care conduceau ministerele-cheie ale ţării) au pus la cale înlăturarea, pe cale paşnică, a lui Nicolae Ceauşescu şi preluarea Puterii de către un Comitet Militar. Acesta ar fi urmat să conducă România timp de 2 ani, pînă la liniştirea situaţiei, timp în care s-ar fi înfiripat libertăţile democratice şi ar fi prins viaţă partidele politice, dar în mod civilizat, nu anarhic, nu prin demonstraţii interminabile şi lupte de stradă. După 2 ani, s-ar fi organizat alegeri libere şi militarii s-ar fi retras. Planul însă a eşuat, din cauza asasinării lui Vasile Milea. Pentru că ministrul Apărării a fost ucis, cu sînge rece, nu de către Ceauşescu, ci de conspiratorii care stăteau la pîndă şi care reprezentau o aripă mai radicală, plus masoneria. Aceştia au făcut tot posibilul ca, numai cu 4 zile înainte de 22 decembrie, să-i schimbe aghiotantul personal, aducîndu-l pe un căpitan de Securitate, Stroe, care lucra la TVR. În ziua fatală, acest ofiţer a primit consemnul şi l-a împuşcat pe general. Afară, la uşă, supraveghea operaţiunea colonelul Pîrcălăbescu, ajuns şi el, între timp, general. Am reconstituit, pas cu pas, evenimentele. Vasile Milea se afla în biroul său de la etajul VI al C.C. al P.C.R. (avea un birou şi acolo, nu numai la M.Ap.N.). El a fost împuşcat în inimă, prin veston, în timp ce se afla la masa de lucru. Glonţul a perforat scaunul şi s-a înfipt în peretele din spate. Asasinul i-a furat vestonul, ca să nu poată fi supus analizei balistice (un om care se împuşcă singur, ridică mîna, iar haina, automat, se ridică şi ea puţin). Imediat, Milea a fost aşezat, în cămaşă şi pantaloni, la 5 metri de birou, pe canapea, în vreme ce pistolul a rămas pe birou (?!). Or, un om care se sinucide, nu procedează aşa. Nici pînă azi nu a fost găsit vestonul lui. Eu l-am cunoscut foarte bine pe Milea şi, ca medic şi militar cu îndelungată experienţă, bag mîna în foc că el nu era omul să se sinucidă, nici măcar n-avea motiv s-o facă. Am stat de vorbă şi cu familia lui, care afirmă acelaşi lucru. Am ţinut mult la acest om, aş vrea să-i ridic un bust în faţa fostei Divizii al IX-a Mecanizate Mărăşeşti, din comuna Basarabi, unde a lucrat în tinereţe“. Ulterior, Pîrcălăbescu a negat, cu vehemenţă, această variantă.

PAG 22 1

Evenimentele se precipită. Deschidem radio-ul şi aflăm că „dictatorul a fugit“. Parcă-parcă ar fi vocea lui Mircea Dinescu. Ce treabă are el cu evenimentele astea? E om politic? E militar? Oaspetele meu mă îmbrăţişează, fericit. O undă de îndoială îmi adumbreşte bucuria. Asta nu prea pare Revoluţia noastră, a românilor. Aud la radio, de-a valma, nume ca Dinescu, Blandiana… De unde-au apărut ăştia? Nu se cunoaşte ce politică anti-românească fac? Cine ştie, poate că mă înşel. Termin, în sfîrşit, de înregistrat caseta. I-o dau lui Dan, care îmi spune că o va preda unei prietene de la Biblioteca Engleză. Ieşim în stradă. O luăm la pas pe Bd. Alexandru Ioan Cuza. Lumea e încă liniştită. Trecem pe lîngă benzinărie, unii ne întreabă de noutăţi. După circa 100 de metri, văd Dacia galbenă a vecinului meu de la etajul VI, ing. Mihai Puicea. E un om inimos, a lucrat ani de zile la Casa Poporului. Ne-am împrietenit prin mai 1989, după ce am publicat o cronică incendiară la finala Cupei Campionilor Europeni la fotbal, între A.C. Milan şi Steaua. Atunci l-am atacat pe faţă pe Valentin Ceauşescu şi a ieşit mare tămbălău în familia respectivă, iar eu am fost consemnat în „cazarmă“, adică junele m-a ţinut minte şi nu am mai plecat cu echipa Steaua nicăieri. „Domn’ Vadim – mi-a spus Puicea imediat după apariţia acelei critici fără precedent – articolul dvs. a detunat în toată Casa Poporului, l-au citit şi l-au comentat mii de oameni!“. Acum, Puicea a oprit maşina în dreptul nostru. Ne face semn să urcăm. Nici noi nu ştim unde vrem să mergem. Nu ştiu care dintre noi zice „Hai la Radio“. E destul de aproape. Ajungem în 5 minute. Lume multă, steaguri, megafoane. Dan îmi sugerează să intru şi să citesc scrisoarea. Ezit, lumea e prea tulburată, încep să-mi dau seama de disproporţia dintre ce credeam eu despre mine şi ce cred alţii, asmuţiţi de hienele „Europei libere“. Uşa de la intrarea principală a Radiodifuziunii este închisă cu lacăte grele. Înăuntru, nimeni altul decît bunul meu amic Alexandru Arşinel. În sfîrşit, o faţă ceva mai umană. Cîţiva participanţi mă recunosc. „E duşman, s-a luat de Paler“ – strigă unul. Alţii însă mă îmbrăţişează şi mă pun să jur pe steagul Tricolor că îmi iubesc ţara. Îmi dau seama cît de exaltate sînt spiritele. A lucrat propaganda! Doi tineri mă invită să intru în clădirea de peste drum, care ţine tot de Radio. Stau acolo vreo 15 minute şi beau o cafea.

PAG 22 2

Amicii mei au plecat, fiecare în drumul lui. La radio vorbeşte un tînăr, Mironov. Pe urmă, cineva de la „Scînteia tineretului“. Lume pestriţă. Presimt că voi muri. Pluteşte în aer ceva nelămurit, nu-mi dau seama. Flerul meu îmi spune că se vor găsi destui „justiţiari“ care să-i pună la zid pe toţi cei care au avut tangenţă, într-un fel sau altul, cu Ceauşescu. Cisterna cu ură a explodat. Măcar să mor frumos. Ies în stradă şi mă îndrept, pe jos, spre casă. Pe la Piaţa Matache, o familie de ţigani stă la poartă şi strigă: „Băieţi deştepţi, românii, l-au dat jos pă Ceauşescu“. E soare. În ultima clipă, o virez spre Piaţa Victoriei. Parcă aveam întîlnire la ora 2 cu Andrieşu. Traversez pe partea ceasului, acolo unde mă întîlnisem de sute de ori cu Eugen Barbu, pentru a merge spre redacţia „Săptămînii“. Puhoiul de lume e de nedescris. Aud ceva de un helicopter care a zburat de pe acoperişul C.C. al P.C.R. O colegă de la Agerpres, Valentina Mareş, trece pe lîngă mine şi îmi spune: „Dragă, ăştia sînt nebuni, au apărut la televizor Dinescu şi Caramitru, holbaţi, şi-au făcut nişte cruci imense!…“. Deci, s-au băgat şi la Televiziune. Aştept cam o oră. Andrieşu nu apare, i s-o fi întîmplat ceva. Aud că miile de oameni se îndreaptă spre casa lui Ceauşescu. O să fie dezastru. Foarte mulţi sînt beţi, agită sticle, din goana camioanelor. Traversez şi opresc o Dacie roşie. Mă urc şi îl rog pe omul de la volan să mă ducă pînă la Ambasada Americană. Am senzaţia că Dan e acolo. Omul, guraliv şi simpatic, mă recunoaşte după cîteva schimburi de vorbe. Îi spune fiului său în vîrstă de vreo 12 ani, aflat pe bancheta din spate: „Cînd o să fii mare, să-ţi aminteşti că la Revoluţie ai fost în maşină cu dl. Vadim Tudor!“. Puştiului nu prea îi pasă de asta şi bine face. El agită pe fereastră o eşarfă Tricoloră, îşi face semne cu trecătorii, e fericit de carnavalul străzii. La Ambasadă în faţă sînt vreo 10 persoane. Nici urmă de Andrieşu. O fi la cea engleză, dar acolo nu ştiu să mai ajung. Îl rog pe un funcţionar să primească textul şi caseta mea.

PAG 22 3

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI