Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (30)

in Lecturi la lumina ceaiului

Cît despre Valentin, n-am ce să mai zic: are destule calităţi şi defecte, în acelaşi timp, n-a ajutat decît pe cine a vrut el, iar cu cei pe care a pus pleoapa a fost cumplit de răzbunător. Dar, acum e un om căzut. Sincer să fiu, nu văd de ce ar fi arestat. Numai pentru că e fiul lui Ceauşescu? Ce legătură are? Totuşi, nu-mi pot reprima un gînd: ce ironie a soartei, primul nepot (şi singurul pînă acum) al lui Ceauşescu să fie… evreu! E vorba de copilul lui Valentin cu fiica lui Petre Borilă, Dana, de origine evreiască, boală veche a ilegaliştilor. Ştiu că atît Nea Nicu, cît şi Coana Leana s-au opus din răsputeri acestei mezalianţe, dar Valentin a făcut cum l-a tăiat capul, s-a mutat într-un apartament prin Drumul Taberei şi şi-a urmat destinul. Mai mult ca sigur că a fost vorba de o mare iubire la mijloc. Ea s-a spulberat în anii din urmă, beizadeaua îndrăgostindu-se pînă peste urechi de Roxana Dună, nora fostului primar-general al Capitalei, Dumitru Popa, fată frumoasă de felul ei, roşcată cu ochi albaştri, pe care o ţin minte de la Mare, că-şi ţinea cockerul închis în portbagajul maşinii.
Pe la miezul nopţii se transmite la televizor o emisiune în direct, avîndu-i ca protagonişti pe Iliescu, Roman şi Mazilu. Moderator: Aurel Dragoş Munteanu, preşedintele RTV. Cătrănit şi plin de remuşcări, Mazilu dă înapoi, se disculpă, regretă ieşirile isterice de aseară, încearcă să ne înduioşeze că el şi nevastă-sa au fost închişi de Ceauşescu, dar nu suflă o vorbă dacă a fost sau nu ofiţer de Securitate.
14 IANUARIE 1990. Se aude că Marin Bărbulescu a ars în cadă cîteva zeci de milioane de lei, în bancnote de cîte o sută. E arestat. Bun poliţist, Nea Marin, nimic de zis. Dar tot în stilul echipei. Cum am mişcat în front (depunerea carnetului P.C.R., în iunie 1989), m-a şi ras, de peste tot, a dispărut de la telefon, pe la meciuri mă evita, avea aerul că ştie el grozăvii mari despre mine, ca şi despre fiecare, dar adevăratele grozăvii (confiscările de aur, bijuterii şi valută, în primul rînd!) le făceau tot ei, ştabii Miliţiei. Pe măsură ce trec zilele, observ un spirit gregar tot mai pronunţat: toţi aleargă să se pună la adăpost, de fapt nu mai e vorba de libertatea individuală, ci de o foarte ciudată libertate colectivă. Am tot mai mult senzaţia că oamenii intră în partide, fundaţii şi organizaţii de tot soiul numai pentru a avea de unde să iasă.
pag 22 poza 1
Astăzi, mi s-a întîmplat un lucru trist. Şi îngrijorător. Pe la orele serii, să tot fi trecut de şapte, m-am pomenit că bate cineva la uşa noastră. N-am răspuns. Bătăile s-au înteţit, au devenit bubuituri, cu pumnii şi picioarele. Nevastă-mea a început să plîngă, cîinele dalmaţian urla lugubru, a morţiu. Am întrebat, prin uşă, cine-i acolo. O voce de om nebun a răspuns: „Vadime, ai omorît copii împreună cu Ceauşescu, am venit să ne socotim! Deschide, că sparg uşa!“. Mi-am păstrat cumpătul. Propaganda criminală a Televiziunii şi a presei („Afără cu ei“ din „România liberă“) încolţise pe scoarţa bolnavă a unor sifilitici. Am dat telefon la administratorul blocului, bătrînul Predescu. L-am ajutat de atîtea ori, nu numai pe el, ci şi pe fiul său, economist pe la Aviaţie, pentru slujba căruia m-am luptat. Într-un singur minut, la uşa mea s-au strîns mai mulţi vecini. Atunci, am deschis. Şi ce am văzut? Un beţivan nenorocit, care fusese în vizită la căpitanul de Miliţie Grigore, de la etajul 5, apoi coborîse la etajul 1, la mine, cu intenţia de a mă ucide.
– De ce vrei să mă omori, mă, omule? Ce copii am ucis eu? Cine ţi-a băgat în cap prostia asta? Cine eşti dumneata?
Dar, fiara nu mai raţiona. Urla în neştire. În timp ce soţia telefona fratelui meu, Marcu (Armata e cu noi, nu-i aşa?), potenţialul asasin de pe hol a intrat în labele inginerului Mihai Puicea şi ale lui Nelu Tudorancea, care l-au înşfăcat de revere, l-au izbit de perete şi i-au strigat:
– Mă, porcule, de ce terorizezi tu familia asta? Ce-ai tu cu domnul Vadim, mă, criminalule, de unde-l cunoşti, ce rău ţi-a făcut, că nouă ne-a făcut numai bine şi a ajutat pe toată lumea?! Mă, beţivanule, cum ai intrat în blocul nostru, că aici locuiesc oameni cu frica lui Dumnezeu?! Te strivim ca pe-un păduche, nemernicule!
Culmea e că a trebuit să-l scap tot eu de furia vecinilor. Bravo, Florica Ichim! Felicitări, Băcanule! Mii de mulţumiri, colegi din Televiziune, care aţi îndobitocit o Ţară cu minciunile şi instigările voastre la crimă! În final, a sosit şi fratele meu. A venit şi Miliţia, chemată de alţi locatari. Ne-am dus cu toţii la Circa de lîngă Liceul Neculce. Acolo am aflat şi identitatea ticălosului şi o trec aici, pentru veşnica lui ocară: GHEORGHE MIHALACHE, medic stomatolog (?!) la Policlinica din B-dul I.G. Duca, vechi şi turbulent client al cîrciumii Uniunii Scriitorilor, unde se abţiguise şi se îndoctrinase de ură patologică împotriva mea. La Miliţie a început să plîngă, cum că frate-său ar fi murit de cancer şi de-aia nu mai raţionează el. Unul dintre miliţieni mi-a spus că individul e cunoscut în oraş, ia sistematic bătaie prin bodegi, fiindcă are o beţie agresivă, se agaţă de oameni fără motiv, face ceea ce se numeşte „tura beţivului“ – adică pleacă o dată de la masă, se întoarce, înjură, vomită în decolteele doamnelor, fuge cu sticla omului în buzunar, după un sfert de ceas mai dă o vîjîială, pînă cînd oamenii, exasperaţi, îl aruncă pe fereastră. Şi balega asta în fermentaţie alcoolică pretinde că e medic! Am să te ţin minte, Mihalache Gheorghe, cîte zile voi avea! Nu pentru că mi-ai speriat familia într-o seară de duminică, zi sfîntă, lăsată de la Dumnezeu – ci pentru că în paranoia ta m-ai fi putut aduce în stare să te ucid, da, da, cu siguranţă că dacă spărgeai uşa
te-aş fi omorît într-o secundă, ceea ce ar fi dat peste cap întreaga mea tablă de valori creştine şi ielele remuşcării m-ar fi hăituit toată viaţa, ori aşa ceva nu pot să-ţi iert.

15 IANUARIE 1990. E aniversarea naşterii lui Eminescu. Deşi, după opinia unora, marele poet nu s-a născut pe 15 ianuarie 1850, ci pe 20 decembrie 1849. Dar, chiar dacă s-ar dovedi că ultima dată e cea valabilă, e greu să scoţi din mintea cîtorva generaţii de români ziua de 15 ianuarie. Ea e ca soarele, nu poate fi înlocuită de nimeni şi de nimic. Primesc un nou telefon de la Fănuş Neagu. Spiritul lui de dreptate e în continuă trepidaţie. îmi spune că zilele trecute a fost o şedinţă dramatică la „Săptănuna“, împotriva lui Barbu şi a mea, fireşte. Li s-a spus celor rămaşi că, dacă se vor desolidariza public şi vehement de noi doi, îşi vor scăpa pielea. Dar, iată cum sună „PRECIZAREA“ publicată chiar pe pagina 1, sus în stînga, în chenar, a nou-înfiinţatei reviste „Viaţa Capitalei „Desfiinţarea revistei «Săptămîna culturală a Capitalei», ca urmare a procesului revoluţionar firesc (?!) ridica problema înlocuirii acesteia cu o publicaţie săptămînală structurată pe principii democratice. Din primele zile ale revoluţiei, redactorii angajaţi şi corpul tehnic al fostei «Săptămîna» s-au desolidarizat cu francheţe şi vehemenţă (?!) de Eugen Barbu şi colaboratorul său personal (?!) Corneliu Vadim Tudor, adresîndu-se Frontului Salvării Naţionale al Municipiului Bucureşti şi Comisiei culturale pentru a comunica iniţiativa colectivului, în vederea continuării muncii redacţionale în condiţiile evenimentelor ce-şi urmau cursul“. E numai începutul comunicatului. Fănuş îmi spune că cea mai violentă suduitoare a noastră a fpag 22 poza 3ost – cine alta? – secretara de partid, Ileana Lucaciu. Se zice că s-a zbătut ca o căţea în călduri, dar pe lanţ, pentru a pune ea mîna pe revistă, pentru a-l vrăji cu farmecele ei veştejite pe ţiganul din fruntea Primăriei Capitalei, Dan Predescu, numai că ăsta n-a prea băgat-o în seamă, avea deja o altă amantă, mamă a doi copii, brunetă focoasă. Dar iată ce scrisoare am primit de la colonelul Ion Alexandru Munteanu (viitorul general – nota red.), proaspăt ieşit dintr-o lungă detenţie politică: „Dragă Corneliu, textul a fost redactat în biroul lui Eugen Barbu de Mircea Micu şi Ileana Lucaciu. A fost prezentat celor din redacţie avînd o frază în plus: «Ne desolidarizăm din nou de Eugen Barbu, din care nu va rămîne nimic în literatură, aşa cum nu va rămîne nici din oportunistul de Vadim». Şpaltul original se află la revista «Săptămîna». Au fost de faţă la discuţii Veronica Miu, Raluca Bungărzan, Cristina Angelescu, Dan Apostol, Titi Niţescu, Peter Clement Au lipsit D.C. Tănăsescu şi Narcis Zărnescu. Au incriminat textul, în faţa lui Mircea Micu, numai Cristina Angelescu şi (timid) Raluca Bungărzan. Mircea Micu a scos fraza citată mai sus şi a publicat textul a doua zi, Raluca Bungărzan a fost admonestată, iar Cristina Angelescu dată afară“.

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“;
Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI