Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (31)

in Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor

Ce-aş mai putea să spun? Am slujit revista aceea, fără să fi fost angajat vreodată la ea, din 1976, aproape 15 ani. Am fost plătit simbolic, ca să nu zic în batjocură, cu sume între 40 şi 210 lei de poezie sau de articol. Erau oameni care o cumpărau numai pentru articolele Patronului şi ale mele. Noi am suplinit chiar rolul Statului în ultimii patru ani, realizînd Almanahurile acelea de mare succes, de pe urma cărora au fost plătite lefurile artiştilor de la Teatrul Naţional, Teatrul Giuleşti, Operă, Operetă etc. Şi vine Mircea Micu, în chip de revoluţionar, să se „desolidarizeze cu vehemenţă“ de noi. Ce poate face băutura din om! Tot el publică în pagina 1 o pleaşcă interminabilă, intitulată „Adio şi n-am cuvinte“. Ba ai cuvinte: busuioacă, crîmpoşie, jidvei, vodcă, secărică ş.a.m.d. Cel mai afectat e Barbu, săracul. Înţeleg să-l fi înlocuit vreun Sadoveanu, sau Arghezi – dar Micu şi madam Brînză (fostă Colomieţ, viitoare Lucaciu)?! Ce vremuri de ocară! Aşadar, din Eugen Barbu „nu va rămîne nimic în literatură“. Bravo, Micule, las’ că rămîne din tine „Singur în Mongolia“, unde umblai zi şi noapte atît de abţiguit, încît credeai că te afli în Mangalia, că tot nu diferă decît vreo cîteva litere. Cît despre Ileana Lucaciu, îmi vine să vărs: Barbu a făcut-o om, i-a schimbat repartiţia de la facultate şi a adus-o la revistă, a schimbat şi repartiţia primului ei bărbat, actorul Ion Colomieţ, pe care l-a adus în Bucureşti, pe urmă băiatul a fugit de acasă, exasperat de urîţenia şi răutatea acestui bărbăţoi (femeia fără ţîţe, uscată şi extraplată ca un ceas japonez, ori ca şipca de călcat rufe), s-a dus acest Colomieţ la prima lui dragoste, pe Gabroveni, la fiica Margaretei Pogonat, şi-a lins rănile acolo cîteva luni, apoi s-a speriat de reclamaţiile cotoroanţei, aşa că s-a întors acasă, dar pe urmă tot a scăpat de ea, fugind în S.U.A.! Pe muierea asta acră ca o aguridă, animal ciudat, care nu şi-a cunoscut decît interesul personal, toată viaţa (şefă de pionieri, secretară U.T.C., secretară P.C.R., delegată la Plenare şi Congrese, maşină Lada, apartament proprietate, turnee peste hotare cu tot felul de teatre etc.), interes realizat în mare parte pe spinarea lui Eugen Barbu şi cu deschiderea făcută de legitimaţia de la „Săptămîna“ – ei, bine, pe muierea asta daţi-mi voie s-o avertizez că atunci cînd va suferi o nenorocire cumplită, de la ticăloşia asta i s-a tras, adică a bătut-o Dumnezeu! Dacă, fireşte, Dumnezeu mai poate să bată pe cineva care arată în halul ăsta, cu o dentiţie de cal mort într-o rîpă, cu un rudiment de creier care o face să ducă la gură tot ce-atinge.
Dar, să revin la această zi însorită. Încep să plece românii din ţară, pe capete. Mai mult ca sigur că datorită evenimentelor din 12 ianuarie. În faţa Ambasadei S.U.A. demonstrează sute de oameni, cu pancarte, pe care stă scris „Vize pentru U.S.A.“. La mică distanţă, lîngă Hotelul Intercontinental, cîţiva românaşi disperaţi fac greva foamei. Mă bucur că lumea începe să înţeleagă (cam greu, ce-i drept!) un adevăr elementar: democraţia cu burta goală e zero barat. Şi mai e un adevăr de priceput: pot oare să primeze drepturile omului în faţa drepturilor ţării? Un subiect de reflecţie. Dar, iată ce zicea Schiller într-un „Lied“ al său: „E primejdios să trezeşti leul, e nimicitor dintele tigrului, dar cel mai groaznic din tot ce-i groaznic este omul în nebunia lui“.
pag 22 jurnalul 2
16 IANUARIE 1990. În cursul dimineţii, îmi iau inima în dinţi şi fac o vizită la sediul central al ţărăniştilor. Nu să mă înscriu la ei, Doamne fereşte, ci să încerc să-i înduplec să renunţe la căsuţa din Str. Dr. Staicovici nr. 25, pe care au pus mîna şi vor s-o transforme în sediul Filialei sectorului 5. Încă de pe cînd trăia mama am vrut să mă mut aici, ca să-i pot ajuta pe ai mei – casa lor e la zece metri distanţă. Acolo locuia un doctor pe nume Degeratu, care în vara lui 1989 a plecat în Germania, avea actele depuse mai demult. Cu cîteva zile înainte de plecarea lui, i-am făcut o vizită. Avea un cîine lup enorm. Întrebîndu-l cui va lăsa cîinele, am primit un răspuns care m-a bucurat: „Cui să-l las? ÎI iau cu mine, i-am făcut o cuşcă din aluminiu şi îl îmbarc în avion!”. Bravo, doctore, aşa aş fi făcut şi eu. Cea mai cumplită tragedie pentru un cîine este să-l abandoneze stăpînul. Pentru că omul este pentru animal ceea ce este Dumnezeu pentru om – adică Demiurgul, Stăpînul Suprem. Dar, n-am putut obţine locuinţa. Exista o prevedere stranie, conform căreia casele eliberate prin plecarea definitivă din ţară intrau în patrimoniul Gospodăriei de Partid. Ori, eu nu aveam pe nimeni acolo. Tovarăşul Velea de la Gospodărie mi-a spus-o pe şleau, telefonic: „Nu v-o putem da, nu sînteţi activist de partid!”. I-am replicat: „Bine, domnule, dar pentru voi contează mai mult un ginerică sau un nepot decît un scriitor care vrea să-şi ajute părinţii bolnavi?”. Am încercat să vorbesc cu Ştefan Andrei. Mi-a promis şi el o dată, de două ori. A treia oară cînd l-am sunat şi mi-a răspuns Violeta, mi s-a spus să aştept pe fir, am stat preţ de vreo trei minute, după care o mînă dibace a închis telefonul pe şest. Atunci am scris un aforism care sună aşa: „Ce cîştigă Puterea prin grandoare, pierde prin mojicie“. Cît despre şeful suprem al Gospodăriei de Partid, secretarul C.C. al P.C.R. Ion Coman, ce să mai zic: de cîte ori l-am căutat, nu putea fi găsit, nici la scrisori sau memorii nu mi-a răspuns vreodată, aşa că mă gîndeam cu ciudă cum a reuşit el să-i dăruiască lui Nicuşor o puşcă de vînătoare cu patul de aur (marca Holland and Holland), pe care o primise cadou de la un omolog al său dintr-o armată vestică, armă cu care nărodul copil al lui Ceauşescu a împuşcat muflonii de la Snagov, ocrotiţi prin lege. (Îţi aminteşti, Viorel Sălăgean, cum prin 1982, într-o dimineaţă, îţi relatam intrigat episodul acesta, pe cînd treceam noi rebegiţi, spre redacţie, pe lîngă statuia mongolului din Piaţa Scînteii?) Singurul care s-a zbătut pentru mine a fost Silvestru Vîrtosu, secretarul Consiliului Popular, dar el n-avea nici o putere în faţa universului închis al Gospodăriei de Partid. Aşa că să nu ne mirăm prea tare că s-a ales praful de şandramaua fostului regim. Prea se încuscreau toţi numai între ei, ca în Almanahul nobiliar Gotha. Prea trăseseră obloanele. Şi astfel se face că a căzut şi regimul şi eu n-am mai putut să mă mut lîngă tata – singurul care a mai rămas în viaţă dintre părinţi. Acum, casa a fost înşfăcată de ţărănişti. Mai au vreo zece clădiri în Bucureşti. Ăştia nu glumesc, recuperează repede timpul pierdut. La sediul ţărăniştilor mă izbesc nas în nas cu bătrînul Traian Mureşan – fost şef la Gospodăria de Partid, fost şef de unitate la restaurantul „Mărul de Aur” şi tată al preşedintelui clubului Progresul. Pînă acum, era respectuos, nu ştia cum să ne servească, pe mine şi pe Barbu, se dădea peste cap să ne facă rost iarna de pepene murat, ba chiar şi de brazi de Crăciun, ce-i drept, şi noi l-am ajutat de cîte ori a avut nevoie. Astăzi, însă, Nea Mureşan e marţial, a intrat într-un rol nou, mă priveşte de sus, are aerul că se ruşinează cu mine. „Ce faci, Nea Traiane, te înscrii la ţărănişti?“ îmi răspunde cu superioritate: „De cînd mă ştiu am fost ţărănist!”. Bravo, domnule, deci şi cînd erai colonel de Securitate tot cu Maniu-Mihalache trăgeai, te-ai dedublat bine, nu ne-am prins. Ce-i drept, la luxosul sediu al P.N.Ţ., îmbrăcat în oglinzi şi marmură, am fost primit frumos de către mai vechile mele cunoştinţe Pop Iftene şi Liviu Petrina. Am ocazia să îl cunosc şi pe Coposu. Îmi spune textual: Domnule Vadim, eu te-am citit întotdeauna, pînă şi articolele de sport ţi le savuram Am vrut o dată să-ţi trimit o scrisoare. Am înţeles că ai scris despre Ceauşescu, pentru că şi eu l-am apreciat – a fost un patriot. De ce trebuia să scrii însă despre nevastă-sa, la valoarea dumitale?
pag 22 jurnalul 3
(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI