Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (32)

in Lecturi la lumina ceaiului

Asta-i situaţia. Îi spun despre casă. Promite ceva vag, că va analiza. Se vîntură multă lume pe la ei. Eu am un fular roşu la gît. O băgătoare de seamă, în chip de femeie-comisar, încearcă un fel de glumă deplasată: Aveţi fular roşu, sînteţi comunist!
Cei doi cunoscuţi ai mei îi amintesc lui Coposu că sînt primul om după război care a cerut, în presă, reabilitarea publică a lui Iuliu Maniu şi tipărirea cuvîntărilor sale şi ale altor tribuni interzişi, în colecţia intitulată „Biblioteca Naţională“. Am fost interzis atunci în două reprize: o dată trei luni, şi a doua oară (ca să fie siguri că am băgat la cap) încă o lună. Bătrînul politician îmi spune că ştie de articol şi că, la vremea lui, a produs vîlvă. ÎI privesc cu simpatie. Ar putea omul acesta ruinat de puşcării, care sudează ţigară de ţigară şi e îmbrăcat în nişte haine negre, pe cît de ponosite pe atît de pline de mătreaţă – să scape ţara de gaşca de kominternişti a lui Brucan? Îmi este prezentat un alt bătrînel, ceva mai comunicativ decît Coposu – îl cheamă Popovici. Mă bucur la gîndul că s-ar putea să fie nepotul marelui luptător unionist de la Alba Iulia, Mihai Popovici. El îmi confirmă că da, este. Şi îmi mai spune că a trăit mulţi ani în Franţa, la Grenoble, unde are strînse legături cu masoneria. În privinţa locuinţei, acelaşi răspuns: vor analiza, vor vedea, să aştept. Plec fericit. S-ar putea să am noroc şi oamenii aceştia, care au suferit atîta prin puşcării, să înţeleagă şi suferinţa bătrînului meu tată, veteran de război (rănit la Odessa), care e văduv de un an şi are atîta nevoie de mîngîierea şi umărul meu. Seara, la televizor, se transmite o întîlnire între F.S.N. şi P.N.Ţ. În mod neplăcut, sînt surprins de prezenţa, alături de Ion Iliescu, a lui Mihai Bujor Sion – bişniţar notoriu, băiat de bani gata, şi evreu, şi homosexual, ce mai, le are pe toate! Cum de se poate compromite un om ca Iliescu, în faţa Naţiunii, cu un asemenea rebut? A ajuns şi ăsta vreun conducător de partid şi de stat? Bine că nu participă şi Brucan, care ceruse prin 1947 condamnarea la moarte a lui Coposu. Şi eu, şi nevastă-mea, urmărim cu interes dezbaterea. Sentimental, sîntem alături de ţărănişti, fiindcă printre ei avem doi amici, pe care credem că îi cunoaştem destul: Iftene şi Petrina. Iar noua Putere ne-a desfiinţat „Săptămîna“. Un fesenist cu barbă, parcă se cheamă Marius Cîrciumaru, tot apare şi dispare prin fundal. Coposu nu e lăsat să vorbească. Iliescu spune: „Ce credeţi voi, că am pregătit plăcinta ca să vină alţii să se înfrupte din ea?!” – sau cam aşa ceva. Asta are darul să mă înfurie pînă la embolie. Ca să vezi, România a ajuns şi plăcinta lui Bujor Sion! Noaptea, aflu că Petre Roman l-a numit pe Horvath Andor ministru adjunct al Culturii. Ofensiva minorităţilor e de nestăvilit. Un evreu pune un ungur pe capul culturii române, iar între ei doi se află un ţigan – Andrei Pleşu. Bine ai mai ajuns, Popor Român! Aici te-a adus toleranţa ta prost înţeleasă! În „Adevărul” (fost „Scînteia”) de azi, Silviu Brucan dă un interviu în care comite aceeaşi gravă greşeală ca în urmă cu cîteva zile. Referindu-se la executarea soţilor Ceauşescu, bătrîna lichea stalinistă îşi arată iar buzele şi măselele pline de sînge: „În aceeaşi noapte, am avut o a doua şedinţă. Ţinîndu-se seama de situaţia critică pe plan militar, la care se adăuga pericolul ca trupele de Securitate ce atacau garnizoana militară unde se aflau deţinuţi cei doi tirani Ceauşescu să reuşească să pătrundă înăuntru şi să-i elibereze, s-a hotărît ca, a doua zi, luni, 25 decembrie, să se organizeze procesul celor doi Ceauşeşti, iar SENTINŢA SĂ FIE EXECUTATĂ IMEDIAT“ (subl n.).
Acum nu mai e nici un dubiu. Omor cu premeditare.
pag 22 jurnalul 2
La ora cînd corectam manuscrisul acestui volum. Eugen Florescu îmi povestea, la Neptun (iulie 1999), ce i-a relatat Ion Coman: săptămîni în şir, după arestarea sa, generalul a avut, 24 de ore din 24, puşca automată lipită de tîmplă, pentru a spune tot, sau pentru a-i ceda inima şi a muri de moarte „naturală“.
17 IANUARIE 1990. Fierbe şi lumea sportului. Mircea Pascu, omul atît de civilizat, care n-a supărat pe nimeni niciodată, a fost dat afară de la Federaţia Română de Fotbal. La şedinţa respectivă, patronată de Mircea Angelescu, Pascu n-a avut nici un drept la replică. Se pare că Pascu e pedepsit, printre altele, datorită faptului că ştie prea multe referitoare la un cont secret existent la o bancă din Elveţia. Aici depuneau bani, obligatoriu, şi cei de la Steaua, şi cei de la Dinamo, dar şi alte cluburi. Plecau emisarii din România, acoperiţi sub diverse însărcinări. Se fereau de Cristian Ţopescu. După finala Cupei Campionilor Europeni de la Barcelona, cînd Steaua a fost învinsă de AC Milan cu 4-0, ce-i drept, dar a încasat bani frumoşi, munciţi de băieţi, un înalt funcţionar UEFA a telefonat la Mircea Pascu şi a întrebat: „Ce cont e ăsta?”. Încurcate treburi! Cine mă informează, îmi spune că Nicolae Gavrilă, comandantul Clubului Steaua, ştie multe despre subteranele astea valutare, dar, fireşte, nu va mărturisi niciodată. Noutăţi despre Rodica Gamsievici, care a avut în ziua de 29 decembrie 1989 percheziţie la domiciliu, în Strada Săgeţii nr. 9. Un om de nimic a reclamat-o că ar deţine arme. Asta-i culmea ridicolului, Rodica şi armele! Desigur, miliţienii n-au găsit nimic, dar, fiindcă tot erau acolo, au furat un ceas, o cutie cu parfumuri şi nişte casete video, printre care una pe care i-o împrumutasem eu. Rodica a fost ţinută din 29 pînă în 31 decembrie (deci pînă în noaptea de Revelion) în arest.
Nebunia e în toi. Nimeni nu mai ascultă de nimeni. Toată lumea ţipă. Toată lumea pozează în victimă a Dictaturii. Care Dictatură? Aia care nu-i lăsa pe hoţi să fure, pe trădători să trădeze, pe ţigani şi unguri să ne terorizeze? Jos cu Dictatura! Trăiască Anarhia! Un incident stupid enervează Bucureştii: o frumoasă casă bătrînească, cu etaj, de pe Calea Griviţei, colţ cu strada Buzeşti (lîngă Cinema Marna sau Feroviarul), a fost incendiată de locatarii ţigani, aceştia trăgînd nădejde că vor căpăta apartamente în Centrul Civic. Un medic veterinar îmi spune că actualul ministru secretar de Stat de la Agricultură, pe nume Victor Surdu, a fost adus de Ion Iliescu de la Iaşi – doctorul precizează că acest Surdu e un escroc şi un beţiv, facea chiolhanuri seară de seară, ba cu Nicu Ceauşescu (cînd trecea pe-acolo), ba cu alţii, de pe la Bucureşti, sau de pe plan local. Mi se mai spune că Iliescu, pe cînd era prim-secretar la Iaşi, l-a chemat pe Surdu să facă nişte produse adiacente (pufuleţi, covrigi, tartine) pentru realizarea planului. Aşa o fi? Mai aflu că medicul şef veterinar pe Bucureşti lua mită 125.000-150.000 de lei pentru atribuirea unui post la o circumscripţie bună, de unde titularul îşi recupera rapid paguba, întrucît cîştiga peste 1 milion de lei pe an. La televizor, o emisiune despre Patrimoniul Naţional. Un bărbos fără nume trînteşte perle în stilul lui La Palice: „Ar fi bine ca Televiziunea să cheme arhitecţii care mai sînt în viaţă..”. Bravo, neică, dacă nu făceai precizarea asta, ne-am fi pomenit pe Postul Naţional şi cu arhitecţii morţi! În toiul nopţii, aceeaşi Televiziune transmite un fel de masă rotundă din biroul ministrului Culturii. Tronează, ca o odaliscă obeză şi cu barbă, ţiganul turcesc Andrei Pleşu. Nu l-am cunoscut niciodată pe individul ăsta, arareori îl vedeam bîntuind prin Bucureşti, într-o gaşcă şleampătă, care chibiţa prin spatele lui Petre Ţuţea, rîdea lumea de ei. Mă rog, Ţuţea era un vagabond de geniu, făcuse puşcărie grea, n-avea operă scrisă, ca şi Socrate – dar ciracii lui? Pentru prima oară a auzit lumea de un Pleşu sau de un Liiceanu atunci cînd i-a tăvălit Barbu prin zacuscă, în serialul său „Istoria literaturii române”. Pe acest Andrei Pleşu l-a propus ca ministru al Culturii însăşi muierea aia evadată de la cratiţă, Doina Cornea, am auzit-o cu urechile mele, la televizor. Acum mă uit la şleahta asta de pederaşti şi nu-mi vine să cred cine conduce cultura naţională! Andrei Pleşu, Coriolan Babeţi, Dan Petrescu şi Horvath Andor. O şuetă de şmecheri, care fumează pipă şi spun bancuri, chipurile „subţiri”, dar în fond gîlgîind de ură. Din profunzimile unui munte de untură, învelit cu un pulover gigantic, cu guler şal, Pleşu îmi apare cu mult mai gras decît Suzana Gîdea. Măcar femeia cu pricina se mai salva prin infinita grijă, abnegaţie şi răbdare cu care veghea la căpătîiul soţului ei paralizat, hrănindu-l cu linguriţa, încercînd să-l deprindă iarăşi să meargă, ca pe un copil neputincios. Şi era chiar profesoară universitară la Politehnică, prin meritele ei. Pe cînd Pleşu?
pag 22 jurnalul 3

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI