Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (33)

in Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor

Ce-a făcut acest Pleşu? A slobozit nişte fisuri de sifon pe gura aia păroasă, cu buze uleioase de amintirea trecutelor sarmale şi de pofta viitoarelor pîrjoale. Acesta e un ministru: care are ca treabă să lase în pace cultural – debitează Pleşu la televizor, plin de sine şi de efectul vorbelor sale. Toţi fac paradă de cultură, intră vertiginos în pielea vedetelor. Toţi fac apel la James Joyce şi la George Orwell. Alegerea numelor ilustre şi a citatelor e mai importantă decît cultura sau capacitatea omului. Dan Petrescu arborează şi el un pulover neglijent şi fumează şerpeşte, vorbind de „operaţia de curăţire” a culturii, aşa, ca să ne fie clar că ei „fac numiri“. La rîndul lui, Babeţi se mişcă aidoma unei cadîne jucate la zaruri, spune un banc nărod despre un vulcan şi se face de baftă cu expresii de genul: „Un gînd irepresibil îmi vine mereu în faţău (normal că în faţă, fiindcă spatele e ocupat cu altceva). Păsăreasca în care se forţează ăştia să vorbească
l-ar face pe Ion Creangă să pună mîna pe lopăţica aia cu care se scărpina vara, pe sub cămeşoi, şi să-i altoiască: metanoia, indigenţă, fototropic, exorcizăm ş.a.m.d. încă vreo două-trei chermeze de-astea, într-un fum să-l tai cu cuţitul şi degajînd un dispreţ suveran faţă de tot ce-i românesc – şi lumea o să se sature de ploşniţele care-şi zic dizidenţi.
18 IANUARIE 1990. Laşitate – numele tău e intelectualitate! E clar, nu sînt în cele mai bune momente ale vieţii mele. Înaintez în noul an, fără nici un orizont, fără nici o speranţă. Şi poate că nu m-ar durea atîta soarta mea – nu m-am tînguit niciodată, încă de la naştere am avut cîte o cruce în spate, mai mare sau mai mică, de la an la an – dar simt că viaţa mea se topeşte într-o deznădejde generală, a unei ţări încă sîngerînde. Încerc să-mi fac tărie cu o strofă de-a lui Serghei Esenin, în traducerea genială a lui George Lesnea, pe care l-am cunoscut în toamna lui 1968 la Iaşi: „Cînd te bîntuie tristeţea / Cînd pierzi totul/ Cînd te doare / Cînd te-nşfacă gerul vieţii /Sub furtuni, sub ani, sub vînt / Să te-arăţi tăcut şi simplu / Să zîmbeşti cu nepăsare / E cea mai înaltă artă / Dintre cîte-s pe pămînt!“. Da, aşa e, versurile sînt înălţătoare, dar la ce i-au folosit? Într-un moment de viscolire a sufletului, cînd nici o fiinţă din lume nu l-a mai putut echilibra, după ce încercase să se înece în toamna anului 1925 şi i-a mărturisit unui prieten „Eu caut sfîrşitul… Totul mă plictiseşte“, şi după ce şi-a tăiat venele, cu care a scris ultima poezie, blondul Serioja, fenomenalul ţăran de Riazani, s-a sinucis. Tragedia s-a petrecut în noaptea de 27 spre 28 decembrie a anului 1925, în camera nr. 5 a Hotelului Angleterre din Petersburg. Legase o frînghie groasă de burlanul godinului aflat într-un colţ al camerei, unde, în februarie 1922, fusese fericit cu Isadora Duncan. La înmormîntarea lui, desfăşurată la Moscova, sub o ninsoare care poleia mestecenii, fetiţa lui Esenin şi văduva lui Cehov au recitat versuri din opera nemuritoare pe care a lăsat-o. Avea numai 30 de ani. Neîndoielnic, la prăbuşirea asta au contribuit şi alcoolul, tutunul, nesomnul, hăituirea de zi cu zi, biciuirea nervilor. Nu pot ascunde că şi pe mine mă încearcă uneori tentaţia sinuciderii. Şi nu de ieri, de azi, ci de cînd, copil fiind, mă certa tata-mare în vacanţele de la Braşov, eu fugeam de acasă şi un crîmpei de gînd satanic îmi şoptea, abia perceptibil, să mă arunc sub roţile trenului, pe la bariera dintre Cimitirul Eroilor din Bartolomeu şi Biserica Veche din Şprenghi. Dar mereu venea mama după mine şi mă împăca. Ce-i drept, n-aş fi făcut-o, era doar o proiecţie, un joc al ipotezelor, adică „lasă, lasă, o să plîngeţi voi după mine, nu vă daţi seama că-mi răniţi inima?!“ Pe urmă, elev fiind la Sf. Sava, mă aflam în apartamentul actriţei Margareta Pogonat, în iluzia că-i fac curte fiicei sale, rubiconda, dar atractiva Anca, colegă de clasă. Ele locuiau la etajul 4 al blocului aflat între Atheneul Român şi Casa de Modă, ieşeam seara în balcon şi parcă mă sorbea hăul. Datorez mult acelei frumoase femei (descendentă a boierilor Pherekyde, care au dat şi un domnitor fanariot!), acelei actriţe serioase, care, cînd a auzit că vreau să dau examen la Regia de Teatru şi m-a văzut cu tratatul lui Stanislawski în mînă, mi-a spus: Dragă, n-ai nici o şansă, poţi să fii poleit cu aur. Sforile sînt trase de alţii, totul e aranjat dinainte. Cine te cunoaşte pe tine? Ştii oare că sînt unii, tobă de carte, care au dat examen şapte ani la rînd? Încă mai ai timp să renunţi…
pag 22 jurnalul 1
Mai erau trei săptămîni pînă la examen. Era în vara lui 1967. Aşa că am ascultat-o şi am dat la Filosofie. Şi am intrat din prima. Nici acolo nu mă cunoştea nimeni, dar lecturi ca ale mele cred că nu aveau, la acea oră, nici măcar profesorii. Graţie mamei mele, care avea o bibliotecă imensă, dar şi mulţumită bătrînului Alexandru Alexianu, cărturarul-bibliotecar de la Sf. Sava, care mi-a pus la dispoziţie fondul secret al liceului, la cumpăna aceea a vieţii mele, cînd abia împlinisem 17 ani, eu citisem pe nerăsuflate Voltaire, Rousseau, Goethe, Lessing, Schiller, Balzac, Racine, Corneille, Petrarca, Michelangelo, Zola, Stendhal, Flaubert, Diderot, Heine, Lenau, Shakespeare, teatrul american, romanul englez, Eminescu, Iorga, Rebreanu, biografiile lui Beethoven şi Napoleon şi încă vreo două mii de titluri. În raport cu ceilalţi colegi, păream un extraterestru. Nu era, deci, păcat să bag singur în pămînt un creier care depozitase atîtea şi atîtea comori? Nu m-am sinucis, probabil că v-aţi dat seama. Şi n-o s-o fac niciodată. Nu din frică, ci din dorinţa de a nu mînia pe Dumnezeu. Dar nu pot să neg că îmi e foarte greu. Aşa cum îi este greu şi lui Viorel Chiriţă, care, după cum îmi spune la telefon soţia lui, Afrodita, şi-a dat demisia din funcţia de director al Combinatului de la Crevedia. Înainte de evenimentele astea sîngeroase, lui îi mureau cam 200.000 de pui în fiecare zi. De ce? De boli, de subnutriţie, ori din pricina absenţei unei enzime de provenienţă străină, care trebuia amestecată în mîncare.
Dar, să nu dramatizăm. Viaţa poate fi şi amuzantă. Citesc în pagina 3 a „României libere“ de azi, articolul intitulat „Un miting al ţiganilor“, din care spicuiesc: „La Strehaia, în judeţul Mehedinţi, a avut loc mitingul ţiganilor din localitate şi din aşezările aflate pe Valea Motrului şi mai departe. Participanţii la miting au ales un nou bulibaşă, în persoana lui Mihai Gheorghe (Toma). Cu acest prilej, cei prezenţi au hotărît să depună în Contul Libertatea 1989 suma de 20.000 de lei şi zece galbeni mari“. Cine semnează? Unul pe nume… Gh. Ţigănele! Aud că Hagi şi Lăcătuş vor să depună mărturie pentru Valentin Ceauşescu. Zvonistica a căpătat dimensiuni pantagruelice. Paregzamplu, la vila de la Otopeni a lui Tudor Postelnicu s-a găsit un buncăr subteran, în care funcţiona şi un poligon de tir. Tot aşa, la generalul Nuţă acasă au fost dibuiţi 360.000 de dolari. Cineva mi-l înjură la telefon pe Dan Claudiu Tănăsescu: Domnule, ăsta are curajul să facă pe dizidentul? N-a fost secretar P.C.R la Policlinica Drumul Taberei? Nu-i umplea Miliţia Capitalei (cînd lăuda echipa Victoria) rezervorul cu benzină şi portbagajul cu carne, brînză, vin, ţigări şi lăzi de whisky?
Încă un „desperado“, probabil din motive întemeiate: celebrul portar Ion Voinescu a intrat în greva foamei, ca semn de protest împotriva lui Mircea Angelescu şi Ion Alexandrescu.
pag 22 jurnalul 2
Ion Băieşu publică în „România literară“ un articol intitulat „Şobolanii“. Textul e de o josnicie fără margini. El nu dă nici un nume, dar după descrierile fizice şi alte elemente e limpede că face vorbire de Eugen Barbu, de Dinu Săraru şi de mine. Nu fac parte dintre aceia care îşi pun singuri mîna în cap, dar poet posesor de ARO şi de videocasete cu filme rare, cred că numai eu sînt. Şi ce scrie Băieşu? Că aş fi dat casete lui Emil Bobu, Ion Dincă şi Ion Păţan, iar aceştia m-ar fi servit cu aprobare de ARO, maşină pe care am vîndut-o cu 500.000 de lei. Piticania a înnebunit de tot. În viaţa mea n-am avut raporturi din astea cu cei trei demnitari. Da, mi-a plăcut să văd filme pe casete, fiindcă în ultimii patru-cinci ani nu mai exista nici un fel de distracţie sau deconectare, iar Televiziunea avea programe infecte. Dar în vreme ce alţi ziarişti şi scriitori îşi pierdeau banii la poker, sau cumpărau aur şi blănuri la neveste şi amante – eu puneam părinţilor mei „Isus din Nazareth“ sau „Cămaşa lui Christos“ ori „Ultimele zile ale oraşului Pompei“.

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI