Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (34)

in Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor

În două rînduri am fost silit să-mi vînd, sub preţul real, o parte din colecţia de filme rare, spre marea dezamăgire a prietenului Dan Andrieşu: prima dată atunci cînd m-am însurat, în octombrie 1987, şi n-am avut 40.000 de lei pentru nuntă, iar a doua oară cînd s-a stins mama, în decembrie 1988, cînd m-a împrumutat Rodica Gamsievici cu 16.000 de lei şi în cîteva săptămîni a trebuit să-i dau femeii banii înapoi. Cît despre ARO, ce-aş putea să spun? Avea dreptul un ziarist al Agenţiei oficiale de ştiri a României, autor a opt volume publicate şi patru piese jucate la Radio să deţină o maşină? Avea sau n-avea? Chelnerii, şoferii de TIR, fotbaliştii de Divizia B (cu cîte două-trei aprobări de maşină pe an) şi alţi oameni aveau voie, eu n-aveam. Martori îmi sînt toţi cunoscuţii mei că, atunci cînd am primit aprobarea de ARO, în 1986, n-aveam o para chioară, aşa că m-am împrumutat pe la fraţi, surori şi prieteni, pînă la suma de 116.000 de lei. După depunerea carnetului de partid, în iunie 1989, Miliţia şi Securitatea mi-au pus în cîrcă… vînzarea maşinii cu 500.000 de lei, ba chiar au venit doi „hingheri“ prin bloc, să verifice pe la vecini cui am vîndut-o. Nu mică le-a fost dezamăgirea cînd au văzut maşina în faţa blocului, aşa cum o am şi acum, cînd scriu aceste rînduri. Şi atunci, de ce atîta minciună? Şi cine scrie toate acestea? O eroare genetică, un neruşinat care s-a bălăcit în secreţiile propriei beţii şi nimicnicii timp de 30 de ani! Acest Băieşu a fost toată viaţa lui un şmecheraş profitor şi un complexat. Aşa-zisa lui capodoperă, „Tanţa şi Costel“ era furată aproape cuvînt cu cuvînt după o schiţă publicată de Tudor Muşatescu prin anii ’50. Pe sutele de reprezentaţii ale piesei „Preşul“ a încasat nu mai puţin de 600.000 de lei, în anii ’70, adică vreo şase maşini ARO, nu-i aşa? Pe adevăratul său nume Ion Mihalache, Guţă s-a gîndit că, odată intrat în structurile C.C. al U.T.M., nu poate face carieră în umbra liderului ţărănist, aşa că la sugestia lui Victor Tulbure şi-a schimbat numele în Ion Băieşu. Brusc, s-a lansat cu „capodopera“ versificată „Ileana Tractorista“. De loc, este din zona Buzăului. Amintesc asta nu întîmplător, pentru că aşa se explică prietenia sa cu Tudor Postelnicu, fost prim-secretar P.C.R. al judeţului respectiv. Băieşu a fost informator benevol al Securităţii, ceea ce şi explică zecile de voiajuri peste hotare şi tupeul cu care ameninţa în stînga şi în dreapta. (Unii zic că era agent american, recrutat de ambasadorul Harry Barnes jr., dar mă pufneşte şi rîsul!). Am fost de faţă, prin 1987, cînd Băieşu l-a ameninţat şi l-a înjurat în Aeroportul Otopeni pe colonelul de grăniceri Pantea, urlînd că îl aranjează el şi îl dă afară. Ne uitam toţi la acel pitic isteric şi nu ne venea să credem cît tupeu încape în el. În 1984 i-a suspendat pur şi simplu paşaportul Silviei Dinu, în cadrul campaniei sinistre pe care Securitatea o ducea la acea oră împotriva soţului ei, Cornel Dinu. Îmi telefona femeia, înnebunită, şi plîngea în hohote. De cîte ori se ducea la Paris, el dormea acasă la Paul Barbăneagră – dar cine crede că îşi putea permite o asemenea „libertate“, dacă n-ar fi fost trimis în misiune?
pag 22 jurnalul 3
Afaceristul Turan, din Turcia, atunci cînd venea la Bucureşti trăgea la Băieşu, care deţinea un întreg etaj de vilă (şase camere somptuoase) – în treacăt fie spus, apartamentul îi aparţinuse publicistului evreu de la „Scînteia“, Horia Liman, care fugise din Ţară, dar Securitatea şi Gospodăria C.C. al P.C.R. i l-au atribuit rapid lui Băieşu, cu mobilă cu tot! Fiica lui Băieşu era fugită în S.U.A., dar în vreme ce înalţi demnitari ai Statului au fost trecuţi pe linie moartă pentru asemenea situaţii, el, Băieşu, n-avea nici pe naiba, tipărea cărţi, primea tantieme solide de la piesele lui ridicole („Iertarea“ etc.). Dar, să vedeţi, deşi avea un metru şi-un pic, se dădea şi crai: îmi spunea Victor Stamate că prin anii ’70 Nichipercea a păcălit-o pe Delia Balaban (viitoare Budeanu), a amăgit-o că o bagă în nişte filme şi s-a culcat cu ea; vă închipuiţi ce amor ghebos, între o buturugă şi o prăjină! Starea lui naturală, de cînd l-am cunoscut, era ebrietatea. Cineva îmi spunea că la Hamburg, unde însoţise pe Dinamo în 1984, a umblat tot timpul beat mort şi n-a scris un rînd despre meci. Bine, bine, nici la revista „Magazin“ nu scria el nimic, „Poşta Rotundă“ fiind redactată pe baza scrisorilor de Gheorghe (Bibi) Constantinescu, dar 2.000 de lei pe lună, direct în palmă, îi încasa Băieşu, în vreme ce leafa mea de tînăr ziarist era de 1.400 de lei. De cînd l-am cunoscut pe acest năpîrstoc, i-am făcut numai bine. Din milă, fireşte. O dată, i-am trimis fiica în excursie cu B.T.T.-ul, la Pîrîul Rece, punîndu-mi obrazul în joc şi abordîndu-1 pe Hideguti. Altă dată, m-am zbătut să-i fac rost de medicamente nevestei sale, o evreică cumsecade, care era bolnavă de cancer, dar măgarul o lăsa singură în casă şi apărea după o săptămînă, tăvălit prin toate noroaiele oraşului. Ţin minte cînd m-am dus la el acasă, ca să recuperez nişte casete pe care le făcuse „uitate“ (deci lui îi împrumutam filme, nicidecum demnitarilor!), iar nevastă-sa, albă ca varul de atîta cobalto-terapie, plîngea cu sughiţuri, pe motiv că n-are nici pîine în casă, nici medicamentele care îi mai alinau durerile, dar Guţă al ei a dispărut de trei zile. Atunci l-am sunat pe Fănuş, i-am relatat întîmplarea şi l-am rugat să dea de el, pe unde o fi, şi să-l trimită la femeia bolnavă: „Ce vrei, mă, să fac – mi-a răspuns Fănuş – e un animal, un nesimţit, o să-l bată Dumnezeu!“ Pe urmă, Băieşu a apărut, dar nu s-a dus acasă, ci a venit la mine, să-mi ceară împrumut… 50.000 de lei, fiindcă a găsit el dolari de cumpărat, cu 40 de lei bucata. Normal că l-am refuzat, din mai multe motive: 1) n-aveam o asemenea sumă; 2) n-aş mai fi văzut banii înapoi în viaţa mea; 3) nu am avut niciodată astfel de îndeletniciri. Cred că atunci a început să mă urască neisprăvitul, fiindcă dacă pînă la acea dată din „geniu“ nu mă scotea, pe la toate mesele (după cum îmi spunea Viorel Chiriţă), brusc a început să mă înjure te miri pe unde.
pag 22 jurnalul 1
Dintre răsunătoarele lui beţii îmi vin în minte, acum, cîteva. În urmă cu vreo 3-4 ani avea o premieră la Teatrul Nottara – cineva a avut neinspiraţia, la sfîrşit, să strige „Autorul!“, aşa că autorul s-a urcat pe scenă, dar era atît de matol, îi ieşiseră izmenele şi cămaşa din pantaloni, iar pe spate era murdar de tencuiala pereţilor pe care îi sprijinise, încît publicul a trăit momente de adîncă jenă, mai ales că stîrpitura s-a dezechilibrat în final şi cît pe-aici a fost să cadă în cuşca sufleurului. În avionul Tokyo-Pekin-Bucureşti, care aducea echipa de fotbal Steaua înapoi în Ţară, în decembrie 1986, Băieşu iar s-a îmbătat porceşte, şi-a pierdut chiar şi pantofii, încît băieţii şi-au bătut joc de el şi i-au dat încălţările lui Gabi Balint, care veneau pe copitele lui micuţe ca nişte bărci din Cişmigiu, după care a adormit în closet şi nebunul de Bumbescu l-a închis acolo – era să mă iau de piept cu Bumbescu ca să-i dea drumul „domnului scriitor“, umilit în halul acesta de propriul său viciu. Dar, fireşte, cea mai teribilă aventură am trăit-o în septembrie 1987, la Nicosia. În primul rînd, Băieşu ne-a furat pe toţi de cîteva cartuşe de Kent şi sticle de whisky – aranjasem cu însărcinatul nostru cu afaceri (n-aveam Ambasadă în Cipru), Ion Bistreanu, să cumpere de la Clubul Diplomatic ţigări şi băutură pentru toată delegaţia, mai ales că începuseră facultăţile, iar jucătorii aveau obligaţii pe la profesori, ştiţi cum e treaba. Am făcut, aşadar, cheta de rigoare, Băieşu a zis că el nu dă nimic, fiindcă s-a lăsat de băut şi nu fumează – dar cînd a sosit „marfa“ s-a înfipt, spre jena tuturor celor prezenţi, inclusiv a diplomatului, a lui Mircea Angelescu, a lui Valentin Ceauşescu. În treacăt fie spus, o ruşine şi mai mare produseseră tot atunci „ziariştii“ George Arion şi Constantin (Zoni) Vrînceanu, care fuseseră arestaţi de Poliţia cipriotă în timp ce încercau să plaseze într-o farmacie nişte cantităţi apreciabile de Gerovital, faptă penală, care contravine normelor medicale ale fiecărei Ţări. Pe janghinoşii ăştia doi abia i-a scos din ghearele organelor de ordine Cristian Gaţu, a doua zi presa cipriotă era plină de atacuri la adresa delegaţiei române. Dar, să revin la Băieşu. Văzînd el că „apa de foc“ poate fi „subtilizată“ la înghesuială, a uitat că jurase abstinenţă, aşa că s-a apucat iar de băut. Asta se petrecea chiar în ziua meciului, pe la ora 16, într-un septembrie torid, cînd eu, Dan Pătraşcu şi Petre Cristea faceam baie afară, în piscina albastră a hotelului. Pe la ora 18, cînd trebuia să plecăm la stadion, „domnul scriitor“ era groggy, habar nu mai avea în ce Ţară se află. În tribună, ne-am întîlnit cu fratele meu, Marcu, şi cu vreo 200 de suporteri stelişti, care sosiseră atunci cu un charter, pe banii lor – era pentru prima dată cînd puteau ieşi la un meci, concomitent, doi fraţi, Securitatea a avut grijă să ne separe mereu, ca nu cumva să rămînem în străinătate.

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI