Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (35)

in Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor

Uite că n-am rămas. Masa presei se afla într-un fel de cabină cu pereţi de sticlă, unde încăpeau vreo 20 de ziarişti români. Dînd el peste băutură gratis şi la stadion, Băieşu atît a îngurgitat, încît s-a făcut pulbere. Fluierul de debut al partidei s-a produs la concurenţă cu sforăiturile lui. A dormit şi a mormăit în somn, în legea lui de nelegiuit, întreaga primă repriză. Eu nu eram la masa presei, am preferat să stau afară, printre suporteri, alături de Marcu. La pauză, ziariştii l-au rugat pe Petre Cristea, de la „Steagul Roşu“, care era prieten cu Băieşu, încă de prin anii ’50, să-l ducă la autocar. De ce? Aveam să mă conving cu ochii şi, mai ales, cu nările mele: făcuse pe el, pezevenghiul, ca la grădiniţă, şi treabă mică, şi treabă mare. Cu destulă greutate l-am transportat, eu şi Petre Cristea, pînă la maşină, care era parcată la intrarea în stadion. Dar, ghinion: şoferul cipriot era şi el în tribună, voia omul să vadă meciul, aşa că închisese uşile. În vreme ce eu m-am dus după el (zadarnic), Petre Cristea a avut inspiraţia să-l lase pe marele clasic rezemat de roata din faţă a maşinii, profitînd de o uşoară trezire a lui şi rugîndu-l să aştepte acolo pînă vine driverul. Ne-am luat apoi cu repriza a doua şi am uitat de el. Steaua jucase formidabil, bătuse şi în deplasare pe Omonia Nicosia, după un joc senzaţional al lui Lăcătuş. La ieşirea din stadion, nu mică a fost surprinderea delegaţiei române să vadă puhoi de lume strînsă în jurul autocarului nostru. Ce se întîmplase? Băieşu căzuse sub roţi şi, cum din corpul lui se tot prelingeau lichide care în întunericul nopţii aduceau a sînge, ciprioţii au crezut că l-a călcat autobuzul. Dar, cu un urlet de luptă, piticul sovietic s-a ridicat într-o rînă şi a strigat la curioşi: „Vă f… muma-n c… la toţi, ce vă holbaţi aşa?!“. Cu greu l-am urcat în maşină. La Aeroportul din Nicosia, se milogea de jucători să-i dea bere, să se dreagă. Mijlocaşul Bălan a venit la mine să-mi ceară voie:
Lucică, dacă tu mai vrei să joci fotbal în România – i-am spus – n-ai decît să-i dai să bea. Voi vreţi chiar să intre în comă alcoolică, să moară pe aici? Nu ştiţi că are ciroza? Vă puneţi la mintea lui?
Dar, nu ştiu cum s-a învîrtit piticania pe călcîie, nu ştiu pe cine a păcălit, că iar a băut. După o jumătate de oră, pe cînd faceam formalităţile de ieşire din Cipru, Balint şi Belodedici m-au abordat, vizibil agitaţi:
Domn’ Vadim, veniţi repede, domn’ Băieşu a căzut jos în WC, s-a lovit la cap, e plin de sînge.
L-am luat pe Petrică Cristea şi ne-am dus acolo. Din păcate, nu funcţiona neonul, era destul de întuneric. Cineva ne-a spus că unii turişti şi fotbalişti n-au văzut mogîldeaţa aia care se zvîrcolea sub pişoar, aşa că au cam urinat în capul ei. Băieşu, în cădere, se lovise la cap, îi şiroia sîngele. L-am chemat pe doctorul lotului, colonelul Valentin Stănescu. În timp ce acesta îi curăţa cu spirt rana şi îl pansa – adulmecînd probabil mirosul de alcool şi fiind enervat că nu i se dă să-l bea şi pe ăsta, Băieşu ne înjura pe toţi, de mama focului, ameninţîndu-ne că va avea el grijă să nu mai ieşim niciodată din Ţară. Cu mare greutate a fost urcat în avion. Dar, un alt ghinion pe capul nostru: la Bucureşti era ceaţă, aşa că am aterizat la Constanţa. Pe Aeroportul Kogălniceanu, în sala de aşteptare, ghimizdrocul a început să le înjure în chip ordinar pe soţiile jucătorilor, propunîndu-le să se culce cu el, soţii lor fiind acolo, de faţă! Atît nevestei antrenorului Puiu Iordănescu (o femeie profund religioasă), cît şi altor femei, el le striga: „Fă, tu eşti o curvă ordinară, te ştiu eu, hai cu mine să te f…“ Cu o infinită greutate am reuşit şi eu, şi alţi ziarişti, să-i oprim pe cîţiva jucători, care, fireşte, doreau să apere obrazul nevestelor şi să-l scarmene puţin pe mitocan. Odată ajunşi la Bucureşti, Petre Cristea l-a condus pe Ion Băieşu pînă acasă. A doua zi, paşnicul Petrică mi-a telefonat, blestemînd ca scos din minţi:
Auzi, mă, ce-a născocit dobitocul ăsta de Gută, că în timp ce l-am dus pînă acasă, i-am furat din bagaje!
PAG 22 JURNALUL 2
Poate că niciodată nu s-a adeverit mai bine zicala: „Te bagi în troacă, te mănîncă porcii!“. Aşa cu Băieşu. Aş putea scrie o carte întreagă. Acum mă face „şobolan“ şi „gorilă“. Bravo, Guţă, dă-i înainte! Caut în rafturile bibliotecii. Găsesc cartea „În căutarea sensului pierdut“, pe care autorul mi-a dat o dedicaţie, în 1987: „Lui Corneliu Vadim Tudor, o prietenie definitivă. Ion Băieşu“. În scurt timp, am aflat şi care a fost trocul: gaşca de „elitişti“ care a pus gheara pe cultura română i-a înarmat mîna nătărăului, promiţîndu-i că, dacă ne distruge pe noi, o să devină directorul revistei „Teatrul“. Numai că triumviratul de lepre (Paler-Manolescu-Pleşu), care l-a asmuţit să scrie „Şobolanii“ i-a promis funcţia asta altcuiva, şi anume unui evreu de-al lor (măcar ăsta are talent!), Dumitru Solomon. De ce oare n-o sufla o vorbuliţă Ion Băieşu împotriva lui Vasile Ionel, vecinul lui de imobil, sau a lui Tudor Postelnicu? Pentru că, dacă oamenii aceştia s-ar apuca să scrie tot ce ştiu despre el, l-ar linşa lumea pe stradă… Nu mai pomenesc de aberaţiile pe care le conţine denunţul public „Şobolanii“ împotriva celorlalţi doi oameni care, la rîndul lor, i-au făcut şi ei numai bine lui – vorbesc de Barbu şi Săraru. Aşa ceva se numeşte tentativă de asasinat. Între timp, amărîtul de Băieşu a fost crunt bătut de Dumnezeu, murind amputat şi măcelărit de nişte medici, prin S.U.A. Sincer, îmi pare rău.
19 IANUARIE 1990. Şi Mihai Ungheanu a rămas şomer. Asta, după ce s-a trezit lumea cu Ana Blandiana pe culoarele Casei Scînteii, mărşăluind cu dîrzenie de matroz sovietic, într-o haină de piele, însoţită fiind de cîţiva haidamaci, şi nu s-a mai oprit femeia-comisar decît la secţia paginaţie: „Nu mai tipăriţi revista «Luceafărul» scoasă de Ungheanu! Vom stabili noi o conducere nouă!”. Şi tatăl ăsteia – ca şi tatăl lui Manolescu – a fost legionar. Mai exact, popă legionar. Vedeţi cum vine de se leagă? Ceea ce n-au putut să facă legionarii în ianuarie 1941, fac acum, prin odraslele lor. Ce zăcea şi în miorlăita asta! O ştiu de prin 1966, cînd mă hotărîsem să nu mai scriu versuri, îmi arsesem în curte toate caietele cu poezii, dar într-o seară am văzut-o la televizor pe Blandiana citindu-şi nişte versuri, în maniera ei lamentabilă (ochi daţi peste cap, gene palpitînd ca aripile rîndunelelor, înecate într-o călimară de rimel, voce falsă, tremurată, de pensionară de la Crucea de Piatră) – şi atunci am fost atît de revoltat, încît m-am reapucat de scris. „Nu pot lăsa poezia pe mîna impostorilor!” – mi-am spus, scîrbit de mascarada asta. Pe urmă, am văzut-o în carne şi oase pe „mîţa blîndă” la Cenaclul Junimea, desfăşurat într-un amfiteatru de la Filologie. Şedinţa era condusă de Şerban Cioculescu. M-a impresionat atunci Emil Botta, cu gulerul lui alb şi răsfrînt, de castelan decăzut – a citit nişte versuri proprii, pe care le-a psalmodiat tînguitor, electrizînd asistenţa. Pe moment, poezia citită de Blandiana mi-a plăcut, ca dovadă că am reţinut-o şi o ştiu şi acum: „Pe frunte, părul îmi tremură uşor / În vîntul stîrnit / De trecerea timpului”. După cîţiva ani, aveam să regăsesc această superbă metaforă la… Rainer Maria Rilke! Pioniera din Carpaţi o şterpelise fără scrupule. Aşa că îmi pare rău, dar singurele ei versuri valabile şi neperisabile sînt acelea închinate lui Lenin. Astăzi, femeia asta, care joacă un teatru atît de grosier, face victime. Lasă lumea pe drumuri. Cu ce drept moral? Are, desigur, un atu imbatabil: în timp ce ea scria de Motanul Arpagic, Mihai Ungheanu publica studii despre Transilvania, Basarabia, Bucovina, aromânii din Balcani ş.a.m.d. Acum, primesc telefon chiar de la „victima” femeii în haină de piele. Situaţia, în ansamblu, îi apare încă foarte neclară. – F.S.N.-ul încearcă să-i confişte pe scriitorii basarabeni, dar aceştia încep să-şi dea seama. Am senzaţia că sîntem pe fundul prăpastiei. Nu ştiu cît de lungă va trebui să fie frînghia care să ne scoată şi cine o va face. E evident că noi înşine nu putem. În orice caz, tendinţele sînt de înregimentare, pentru că viitorul va fi al grupărilor, nu al individualităţilor.
PAG 22 JURNALUL 3
Ce cumplită stare, să fii interzis! Nici nu mai ţin minte de cîte ori am fost interzis. În 1974, datorită unui aşa-zis plagiat după un articol de ştiinţă, cînd Securitatea asmuţită de Iulian Vintilă m-a şi concediat de la „Magazin”. În 1979, după o poezie reclamată de Moses Rosen.

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI