Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (38)

in Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor

Dacă o asemenea cacealma tragică a fost posibilă, atunci au fost posibile şi altele. O să avem surprize mari. Şi ne mai mirăm că ţiganii îşi fac de cap! Şi alţi borfaşi, mai mult sau mai puţin tuciurii. O mică tragedie locală, imposibil de imaginat înainte: în satul Viişoara, din judeţul Bacău, toate cele 4 fîntîni sînt inundate de benzina care arde. Explicaţia acestui spectacol apocaliptic? Conducta de petrol care trece prin apropiere a fost înţepată de hoţi, care au furat cîteva canistre, dar zeci de tone s-au infiltrat în pînza freatică. În ritmul ăsta, Viişoara se poate numi, în linişte, Morţişoara. Cineva îmi dă telefon şi îmi spune că atacurile de la „Europa liberă” s-au înteţit: Monica Lovinescu ne face, pe mine şi pe Barbu, securişti. Şi cînd te gîndeşti că (aşa după cum îmi declara colonelul Grigorescu, omul de legătură al lui Bebe Spionul, care lucrase acoperit la Viena) această Pirandă fără Dumnezeu trata prin anii ‘60 cu Securitatea, dar nu s-au înţeles la preţ! Aşa susţinea Grigorescu. Dar, eu cred că cine nu s-a înţeles o dată, la un preţ, s-a înţeles a doua oară, la alt preţ. Un vecin de bloc, geolog, îmi dă speranţe: „Domn’ Vadim, s-ar putea să vă ajut să scoateţi un ziar!”. Îi răspund că n-am bani, nu am aprobări, n-am sediu, n-am nimic – decît o maşină de scris portabilă, marca zisă „ Consul”, pe care mi-a cumpărat-o tata în 1967 din Talcioc, cu 1.500 de lei. „Nu-i nimic, facem noi rost de bani, se simte nevoia unui ziar curajos, românesc” – mă linişteşte vecinul. Ca să fiu sincer, nici nu ştiu bine cum îl cheamă. Important e că mă ştie el pe mine. Dar îmi taie, brusc, maioneza optimismului Radu Toma, care îmi telefonează din America: „Nu-ţi dau nici o speranţă cu ziarul! Ai duşmani prea puternici, n-au să te lase să mişti“ îmi mai spune că pe pagina I a ziarului „New York Times“ a apărut azi o poză din România. E dificil să povesteşti o fotografie, sau o pictură, ori o piesă muzicală, dar am să încerc: un părinte îi trage pe cei doi copii cu sania, prin zăpada din faţa Consiliului de Miniştri din Bucureşti, dar soldaţii îi fac semn să ocolească pe vizavi. Explicaţia pozei: „O practică ceauşistă“. Pe la Casa Albă s-o da lumea aşa, cu sania, ca pe derdeluşul din „Iarna pe uliţă”! întreb şi eu, nu dau cu parul. Ce curvă e Occidentul ăsta! Pînă nu ne vede la pămînt, nu se lasă! Ei vorbesc de democraţie, ei, care ne-au vîndut într-un deceniu de două ori: şi lui Hitler, şi lui Stalin. Cum a fost posibilă ascensiunea lui Hitler? În 1933, Vaticanul a făcut un Concordat cu Hitler. În 1938, Churchill îl elogia pe Führer într-un articol. Cam tot pe atunci, industriaşii americani l-au ajutat să-şi pună pe picioare o armată puternică. Şi astfel a fost posibilă cea mai mare anomalie a secolului XX: englezii au intrat în război fiindcă Hitler ocupase o parte din Polonia, în 1939, pentru ca, în 1945, tot englezii să cedeze nu o parte, ci întreaga Polonie, ca şi întreaga Europă de Est, lui Stalin! Asta a fost drama României: am pierdut primul război mondial, dar am cîştigat pacea – am cîştigat al doilea război mondial, dar am pierdut pacea. Adică Totul.

21 IANUARIE 1990. E duminică. Afară ninge uşor, e o fulguire ca de petale de ghiocei, vînturate de elicea unui soare cu dinţi. Nu mai am nici un cheag. Cred că o să-mi vînd maşina. Bine, cel puţin, că nu mai fumez. Acesta e darul cel mai de preţ pe care mi-l face mama, de dincolo de mormînt. Fumam ca un bimpaşă, mă înecam tuşind, dimineaţa scuipam negru. Mă apucasem de tutun în joacă – fiindcă la noi în casă nimeni n-a fumat, mama şi tata erau nişte sfinţi – şi, tot amuzîndu-mă eu, n-am mai putut lăsa ţigara. Mai bine zis, eu o lăsam, dar nu mă mai lăsa ea pe mine, prinsese drag, afurisita. Am mai încercat, ce-i drept, să mă las, am rezistat cîteva luni, dar cîte o provocare a vieţii mă făcea să mă agăţ iar de ţigară, ca de o cîrjă. Fac parte dintre acei oameni pe care numai o sperietură zdravănă îi vindecă de un astfel de viciu. Iar eu am avut două sperieturi. În mai 1989, cînd am însoţit echipa Steaua la acel dezastru de la Barcelona (0-4 cu AC Milan, în finala CCE), am fumat trei pachete de ţigări într-o zi: un pachet în avionul charter, care ne transporta în Spania chiar în ziua meciului, al doilea în timpul meciului propriu-zis, iar al treilea la tristul nostru banchet, împreună cu Marius Lăcătuş, Octavian Ştireanu, Constantin Alexe ş.a. Pe la 4 dimineaţa am ieşit în balconul camerei de hotel, ud leoarcă de o transpiraţie rece, nefirească, am tras adînc aer în piept, simţeam că mă sufoc. Cealaltă sperietură am trăit-o cu cîteva luni înainte, în decembrie 1988. Mama se lupta cu îngerul morţii, pe un pat de la Spitalul Fundeni. Celebrii medici Dan Setlacek şi Al. Oproiu greşiseră nu numai diagnosticul, ci şi… organul: primul zicea că are cancer la ficat (?!), iar al doilea că a făcut pancreatită (?!). Şi uite-aşa au tot bîjbîit ei, trimiţindu-mă la Elias după cele mai puternice antibiotice (ultima generaţie de cefalosporină) pe motiv că mama ar avea şi o groaznică infecţie a sîngelui. Îmi dădeam seama că doctorii sînt neputincioşi. Şi nici de operat nu putea fi vorba, pentru că la aproape 75 de ani, cu inima şubredă şi cu ficatul distrus în urma unei hepatite pe care o făcuse tot la Fundeni, în 1983, ca urmare a unor transfuzii cu sînge infectat, ea n-ar fi rezistat nici măcar la injecţia de anestezie. Şi atunci am hotărît să-l vizitez pe cunoscutul Valeriu Popa. Eu, unul, nu-l ştiam personal, dar auzisem de la Mircea Angelescu că e un diagnostician extraordinar. Am apelat la Ştefan Andrei. La treburi din astea, umanitare, şi el, şi soţia lui, Violeta, au fost întotdeauna foarte săritori, cu toată lumea. Am primit confirmarea că pot să mă duc la vraciul-inginer. Era aproape 10 noaptea. Am plecat cu o maşină, spre Bd. Muncii, pe aleea care duce la Stadionul „23 August”, însoţit de nevastă. Amîndoi eram livizi de nesomn, făceam cu schimbul la căpătîiul mamei. Valeriu Popa nu era acasă. Nişte vecini ne-au spus că e prin împrejurimi, îşi plimbă cîinele.
L-am aşteptat. A sosit repede, învăluit de frigul nopţii de iarnă, ducînd în lesă un frumos exemplar de caniş, ca o uriaşă mură neagră. N-am mai urcat sus, am rămas în holul blocului. Mi-a cerut o fotografie a mamei. A pipăit-o cu degetele, a închis puţin ochii şi mi-a spus:
Mama dvs. e în ultimul vagon al unui tren. Ea agonizează pe un pat de spital. E îmbrăcată într-o cămaşă de noapte din diftină. Medicii nu izbutesc să stabilească ce are. N-are nimic la pancreas. Are, în schimb, ceva la vezică.
Şi aşa era, într-adevăr: mama s-a prăpădit de la o banală piatră la vezică, ce i-a dat peste cap funcţionarea celorlalte organe. Dar aveam să aflu asta abia la autopsie. Din vorbă în vorbă, miraculosul Valeriu Popa mi-a luat mîna şi mi-a spus:
Domnule Vadim, dacă nu vă lăsaţi de fumat, în doi ani veţi da într-un pre-cancer pulmonar.
pag 22 jurnalul 2
Ţin minte perfect aceste vorbe, fiindcă noţiunea de pre-cancer constituia o premieră pentru mine, nu credeam că există în limbajul medical, dar Popa o folosea pentru a exprima mai bine ceea ce simţea. M-a lămurit că el are acces la o Bancă de Date a Universului şi, pe plan mental, vizualizează persoane, obiecte, locuri. Puterea lui de a „cădea“ pe diagnosticul real era magnifică şi te cutremura. În tratamentul prescris de el n-am crezut, dar în însuşirile paranormale da, am crezut şi cred cu tărie. Ei, bine, acel om m-a speriat din cale afară. Să fac cancer la plămîni, pentru ce? Dintr-o fandoseală? Poate crede cineva că e mai bărbat, sau mai stăpîn pe situaţie, ori mai puternic şi mai interesant dacă fumează? Aiurea, e exact invers: în loc să domini tu ţigara, te stăpîneşte ea pe tine! Mahalaua levantină a găsit o definiţie nostimă şi pentru asta: „Ce e ţigara? La un capăt iese fum, la altul trage un nebun!“. Şi a venit luna iunie a anului 1989. Am făcut o viroză, aşa cum se face, de obicei, tocmai vara. Îmi era rău, nu mai simţeam nici măcar gustul alimentelor, darmite al ţigării. Aşa că am renunţat la tutun vreo 7 zile. A 8-a zi era sîmbătă şi fusesem invitat la nunta medicului Puiu Drăghici, fostul director al Salvării, în mijlocul cîtorva zeci de oameni, care fumau cu nesaţ, la 4 mîini, am avut bucuria să constat că mă pot abţine. Asta m-a ambiţionat. Pe urmă, am început să număr zilele fără tutun, ca într-o competiţie sportivă cu mine însumi. Mă rugam la Dumnezeu să iau cît mai repede distanţă de ziua binecuvîntată în care abandonasem primejdiosul drog. Doream să-mi înmugurească plămînii, să-i am iarăşi curaţi şi puternici, să pot respira aerul tare al dimineţilor, fără să mă înţepe inima, sau să mă înec tuşind, sau să oftez din rărunchi, în căutarea unei respiraţii cît mai profunde.

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI