Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (39)

in Lecturi la lumina ceaiului

Încet-încet, spiritul raţional din mine a generat şi justificarea: în natură, singura vietate care îşi bagă de bunăvoie fum în plămîni este omul – celelalte făpturi, cum sînt iepurii, căprioarele, păsările, cînd văd fumul, în pădure, pe cîmp, fug mîncînd pămîntul, sau îşi iau zborul înnebunite, fiindcă asta înseamnă pericol de moarte; şi, în definitiv, de ce să fac eu singur carne afumată din trupul meu? Cei mai mari oameni ai Umanităţii n-au fumat, de la Isus Christos, pînă la Dante, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Newton, Mozart, Napoleon. Şi aşa am reuşit să mă las de tabac. Totuşi, cred că paza cerească a mamei m-a ajutat cel mai mult. Ce m-aş fi făcut acum de bani, pentru viciul ăsta? Aş fi ajuns ca ţigănuşul Nucă, în vîrstă de 10 ani, care venea zilnic la uşa mea, să ceară cîte 2-3 ţigări pentru maică-sa, eu, milostiv, îi dădeam, pînă am aflat că „genitoarea” lui nici nu fuma, pungaşul cerşea papiroasele pentru el!
pag 22 jurnalul 3
Şi mă mai uit o dată pe fereastră, mai văd fulgii de zăpadă ai acestei triste duminici şi un pustiu scitic pune stăpînire pe inima mea. „Serghei Esenin, mi-i urît cu tine/Şi silă mi-i privirea să-mi ridic” – sînt versurile pe care le murmură uneori, după cîteva pahare de vin, Patronul, în amintirea genialului ştrengar care fusese bătut la Berlin de nişte nobili emigranţi ruşi. De ce-a trebuit să moară atîta lume? De ce la noi, românii, ca la nimenea? Aflu din mai multe surse că în noiembrie şi decembrie 1989 a fost mare afluenţă de turişti ruşi în România. Asta explică destule. De altfel, mai nimic din ce se întîmplă în spaţiul românesc, de vreo 200 de ani încoace, nu e străin de Moscova. Nu spunea oare Kutuzov, în debutul războiului ruso-turc de la 1806, că nu le va lăsa valahilor decît ochii ca să plîngă? Bine măcar că valahii aveau cîte doi ochi, pe cînd el era chior şi-şi trăgea dimineaţa o clapă neagră, de gropar, peste găvana goală. S-a încetăţenit ideea că numai Napoleon al III-lea i-ar fi ajutat pe români, nu şi unchiul lui, Napoleon I. Nimic mai fals. În 1808, în timpul unei partide de vînătoare la Grosbois, Bonaparte i-a spus ambasadorului Rusiei la Paris, Contele Tolstoi: „Domnule Tolstoi, v-aş ruga să mă ascultaţi, pentru că în momentul acesta nu vă vorbeşte împăratul francezilor, ci un general de divizie care i se adresează unui alt general de divizie: aş fi ultimul dintre oameni dacă n-aş respecta pînă la cel mai mic detaliu înţelegerea de la Tilsit şi dacă n-aş evacua Prusia şi Ducatul Varşoviei atunci cînd veţi retrage trupele ruseşti din Moldova şi Valahia. Nu sînt nici nebun, nici copil ca să nu ştiu ce semnez şi voi respecta întotdeauna ce am semnat“. După cîteva luni a mai avut loc o scenă: Napoleon I a încercat să-i dea cafea viitorului Napoleon al III-lea, copilul a făcut o strîmbătură, iar împăratul i-a spus: „Ah! Educaţia ta este încă departe de a fi încheiată, de vreme ce habar n-ai să te prefaci!“. După logica asta, nici educaţia mea nu s-a încheiat. Către ce se îndreaptă Ţărişoara noastră? Întotdeauna mişcările extremiste – fie de dreapta, fie de stînga – se nasc din haos. Pe spinarea fiecărui mort vor să facă astăzi carieră şi avere cel puţin o sută de escroci. La televizor, apare Ion Iliescu, la o întîlnire cu studenţii. „însăşi (sic) Frontul s-a născut…”. Păcat de omul ăsta, că e inteligent, dar stă rău cu gramatica. Apare şi un tînăr pe nume Dan Iosif, care tot răguşit e, fiindcă într-o lună el a ţinut mai multe cuvîntări decît Ion Gheorghe Maurer într-o viaţă de 90 de ani. Adresîndu-se participanţilor la Mitingul Tineretului din Piaţa Universităţii, Dan Iosif, zis Ioşka, se laudă, ca de obicei: „Mulţi aţi fost alături de mine în luptă!”. În care luptă, în cea de la Rovine, sau în cea de la Călugăreni? Afirmă din nou că au murit 60.000 de tineri „în chinuri groaznice“. Ce mascaradă! Astăzi, se ştie cu precizie că la Timişoara n-au murit decît 100 de oameni. De unde au scos ăştia 60.000 de morţi? Am tot mai mult convingerea că România a devenit poligonul de încercare al mai multor agenturi secrete. Nu-mi ies din minte strigătele care se auzeau la televizor, în 22 decembrie: „Urgent! Urgent! Urgent! Pe stadionul Tractorul din Braşov au coborît paraşutişti, care trag în populaţie! Paraşutiştii sînt libieni sau irakieni!”. Acesta era conţinutul unui telex transmis de 4 ori la rînd. Cine avea interes să propage asemenea minciuni? Aceiaşi maeştri ai diversiunii, care acum îi plimbă iarăşi pe la televizor, cu cătuşe la mîini, pe membrii C.P.Ex., cum odinioară fusese plimbat în cuşcă, prin toată Asia, Baiazid Fulgerul, de către învingătorul lui, Timur Lenk, cel şchiop şi chior, între atîtea veşti proaste, şi una bună: Nicu Vladimir a fost numit ministru adjunct la Externe. Am fost cu el la Tokyo, în decembrie 1986, şi pot să spun că m-a cucerit prin simplitatea lui, prin bunul-simţ şi patriotismul care îl animă. Dar nu vă zisei că la TVR transpiră pe post, cu Tricolorul găurit în spatele lui, însuşi Ion Budescu? Acum şi el e mare dizident, fireşte, doar a condus Redacţia Culturală timp de 10 ani, a fost şi secretar P.C.R. etc. Subalternii îşi recuperează şefii, se salvează unii pe alţii. Pe mine cine mă salvează? Şi ninge tot apăsat şi, vorba lui Bacovia: „Te uită cum ninge Decembre (…) Potop e-napoi şi-nainte“.
22 IANUARIE 1990. Cum mai trec zilele, şi nopţile, şi iarăşi zilele, şi iarăşi nopţile! Aş fi bănuit eu vreodată că voi fi împins pe linie moartă, ca un cadavru viu? Că nu voi mai putea publica nimic şi nicăieri? Ce mai rămîne, din toată viaţa mea? O oglindă strîmbă. Şi, desigur, credinţa nestrămutată în Dumnezeu. Înainte de culcare, Martin Luther avea obiceiul să meargă la fereastră, să scruteze bolta înstelată, să respire adînc şi să spună: „Doamne, este aceasta lumea mea, sau a Ta? Este biserica mea, sau a Ta? Dacă lumea şi biserica îţi aparţin Ţie, ai Tu grijă de ele. Eu sînt obosit şi mă duc la culcare. Noapte bună, Dumnezeul meu!“. Cred şi eu că obosise, din moment ce bătuse în cuie, la 1517, pe poarta mare a Cetăţii Wurttemberg, afişul cu cele 95 de greşeli ale catolicismului. Dar, Luther a fost un reformator. Şi primul traducător al Bibliei în limba germană. Pentru aşa ceva îţi trebuie fanatism. Eu? Cine sînt eu? Am vrut mereu să fac ceva măreţ pentru Ţara mea. N-am prea reuşit pînă acum. Toate marile avînturi se opreau undeva, pe la vreun şef incult, care se iluziona că poate gîndi el în locul meu. Imediat cum am ieşit din rînd şi am fluierat în biserica atît de cazonă a dogmatismului, am fost redus la tăcere. De fiecare dată cînd eram interzis, o voce cu accent evreiesc răsuna (la propriu!) în telefonul meu: „Ce-i mă, dija ţi-au pus botniţă“. Fac ce fac şi tot la evrei ajung. Şi măcar de-aş fi antisemit! Dar nu sînt. Tot ce vreau este să nu confunde cineva Ţara asta şi să nu o jupoaie de vie. Unii evrei n-au însă nevoie de parteneri de discuţie, de oameni cu şira spinării. Ei vor slugi, care să plece capul în pămînt la orice fărădelege. Harold Pinter are o piesă, „Aniversarea“ (în engleză „On his birthday“ – adică „De ziua lui“). Unii dau buzna peste un om paşnic, în casă, chiar de serbarea zilei sale de naştere, îl şicanează, îi mută mobilierul, îl insultă, îl maltratează şi apoi îl aruncă pe uşă afară. Cam tot aşa încearcă, de 100 de ani, să facă unii evrei cu românii. Le-a reuşit figura cu palestinienii, şi se miră că românii au fost mai îndărătnici. Chiar aşa, ce tupeu pe noi, să nu ne prosternăm în pulberea drumului, să nu-i recunoaştem de stăpîni, să nu ne strîngem catrafusele în grabă, ca să vagabondăm prin lumea largă?! Vorba lui Eminescu: „Le-au pus lor turcii capul în poală?“ Culmea e că primul telefon pe ziua de azi îl primesc chiar pe tema asta. Mă sună Dan Zamfirescu: Domnule, e formidabil ce s-a întîmplat! Dumnezeu le-a dat un semn evreilor! Ai văzut ce-a păţit Corneliu Bogdan, diplomatul cu nume schimbat, care a venit din S.U.A. să conducă România şi a ajuns peste noapte ministru adjunct de Externe? A crăpat în noaptea Anului Nou! Dumnezeu le-a luat minţile, o să le ia şi capul!
pag 22 jurnalul 1
Îmi aduc aminte de ambasadorul nostru la Tel Aviv, Constantin Vasiliu. Încă prin primăvara lui 1989 îmi reproşa că am cerut în presă tipărirea operelor lui Iuliu Maniu – chestia asta ar fi produs o adîncă tulburare în Israel. Pierderea cea mare a fost blocarea Operelor Complete ale lui Eminescu, tipărite şi aşa (tot din cauza lor!) pe sărite, de la IX la XIV, apoi înapoi la XI, pe urmă la XVI şi înapoi la X, sau cam aşa ceva – ca un lift nebun. În repetate rînduri am vorbit cu Mircea Muşat şi Eugen Florescu, în 1989, să se urgenteze difuzarea volumului X. Aici, blocajul era dublu: şi evreiesc, şi rusesc. Teribilă frică mai au ăştia de Eminescu, dacă la 100 de ani de la moarte tot în lanţuri îl ţin!

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI