Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (4)

in Lecturi la lumina ceaiului

Timp de 45 de ani, i-au aşteptat românii pe americani şi i-au urît pe ruşi, de ce n-am putea colabora acum? Nu, nu putem, pare a-mi spune un tînăr care trece la braţ cu o fată şi îmi strigă: „Domn’ Vadim, dumneata l-ai înjurat pe Moses Rosen, lasă că ştim noi…“. I-am răspuns: „Moses Rosen nu reprezintă poporul evreu!“. Dar degeaba. Ştampila e pusă definitiv. Îmi atrag atenţia două tinere şi un tînăr, care vorbesc cu un consilier al Ambasadei. „Vrem să raportăm dispariţia de la domiciliu a Danei Pacepa!“. I-auzi, a dispărut fiica generalului trădător! Cine ştie ce s-a întîmplat? Deci e pe dispărute, pe vizite la domiciliu, pe asasinate. Mă îndrept spre casa lui Eugen Barbu. Acolo e agitaţie mare. Ca de obicei, femeile (adică Marga) fac politică înaltă, ele îşi dau cu părerea, întocmesc guverne etc. Îl rog pe Patron să mergem şi noi la redacţie, să scoatem un număr al revistei. Se lasă greu. E mai interesant la televizor: generalul Romeo Cîmpeanu, generalul Ştefan Guşă, Sergiu Nicolaescu ş.a. Pînă la urmă, plecăm spre redacţie. Acolo tot femeile sînt în prima linie. Auzim că băieţii de la „Informaţia“ scot o ediţie specială. Coborîm două etaje pînă la ei. Pe scări, cine se uită cu subînţeles şi destul de duşmănos la mine? Fostul meu coleg, Sorin Roşca Stănescu. „Ce-ai, mă, nu mai saluţi, ce ţi s-a întîmplat?“ – l-am întrebat. A mormăit ceva a salut, dar nu-mi iese din cap ce-are de împărţit cu mine, doar ne ştim de peste 25 de ani.

Acest Sorin Roşca Stănescu fusese coleg cu mine la Liceul Bălcescu (fost Sfîntul Sava), era recunoscut pentru glumele sale sinistre. De pildă, plănuia cu vreun coleg ca, atunci cînd îl vede (pe el, pe Sorin) plimbîndu-se cu vreo fată, să-l atace, iar atunci, el, cavalerul, să sară în apărarea extaziatei domnişoare. Dacă asta era o glumă, atunci atacurile date de el însuşi la adresa propriului său tată vitreg nu mai erau o glumă, pur şi simplu se băteau în parte. Pe urmă, intrase la Drept şi cînd nici nu împlinise 19 ani s-a însurat cu o colegă, au făcut repede un copil, dar fata l-a lăsat, pentru că nenorocita creatură avea o urîtă boală a aparatului genito-urinar, care îi provoca ejaculări premature. Precoce băiat! Primu-n pat, primul la baie! Acum, de ce m-o privi atît de crîncen Sorin, fostul meu coleg? Fusesem eu un exploatator veros, iar el un proletar năpăstuit? Raportul era invers: el stătea într-un fel de vilă, pe Str. General Dona, iar eu locuisem pînă la vîrsta de 23 de ani într-o casă de paiantă, cu pămînt şi rogojină pe jos, în cartierul muncitoresc al Rahovei. O dată, chiar a venit la mine şi, în modestul antreu de 2 metri pe 2, unde se consumase toată învăţătura mea de şcolar şi student, biata mea mamă ne pusese la amîndoi o strachină de ciorbă de fasole – era tot ceea ce aveam, arareori noi mîncam şi felul doi la masă. Dacă nu mă înşeală memoria, ne aflam chiar în vara lui 1968 cînd, în toiul Primăverii de la Praga, presimţind în aer nişte schimbări politice, umblam amîndoi prin tramvaie şi strigam: „A căzut Guvernul sovietic!“. În redacţie la „Informaţia“ e forfotă mare. Apare şi Dinu Săraru, care ne îmbrăţişează pe Barbu şi pe mine. Îl văd, prin mulţime, pe secretarul cu propaganda al Comitetului Municipal Bucureşti al P.C.R., Nicolae Croitoru. Cu numai cîteva zile înainte, împreună cu Vasile Donose şi Alexandru Arşinel (directorul şi, respectiv, secretarul de partid al Teatrului Tănase), m-am dus la el, fiindcă eram somat să scot replicile mai dure, cu caracter politic, din piesa care mi se juca la teatru, „Toată lumea ştie fotbal“. Vizionarea fusese pe 5 decembrie 1989. Începuse să ningă.

PAG 22 2

 

Atrocele cenzor Tudor Gheorghe (evreu travestit în băştinaş, n-are nici o legătură cu rapsodul oltean) notase vreo 40 de obiecţii grave, fără de care nu se dădea viza. La sfîrşitul primei reprezentaţii, în holul de la stradă al teatrului, l-am făcut pulbere pe acest clovn nenorocit, care lua tablourile de pe pereţi de prin casele artiştilor. Erau de faţă Nicolae Croitoru, Ladislau Hegeduş, Cecilia Stan, Aurel Storin, regizoarea Sorina Dinescu, Vasile Donose, dar pe la geamuri, pe după două perdele, pîndeau artiştii zgribuliţi. Era un frig de crăpau pietrele, toate tentativele mele de a face rost de motorină pentru încălzirea teatrului, cu sprijinul lui Ludovic Fazekaş, s-au soldat numai cu promisiuni. Eram, cum se spune, cu capsa pusă. Iar cînd dulăul ăla rău de Tudor Gheorghe a început să mă ia, ca la Facultatea Jdanov, cu „măi, tovarăşe, aia nu merge, aia e o provocare, scoate şi aia, păi unde ne trezim aici, valoarea educativă a piesei e îndoielnică, io nu dau viza“ – atunci am explodat: „Ia ascultă, domnule, cine eşti dumneata să hotărăşti soarta culturii bucureştene? Ce pregătire ai? Lumea zice că ai fost cazangiu şi i-ai dus servieta lui Croitoru, pînă ai ajuns să tai şi să spînzuri în cultură. Cu şefii nu faci atîta gălăgie, eşti cuierul lor de haine, cînd intră la Primărie îşi aruncă pălăria, umbrela şi paltonul direct pe dumneata, iar aici îmi dai mie lecţii de dramaturgie şi de educaţie. Nu ţi-e ruşine de toţi artiştii ăştia, de-i hinghereşti atîta, pe frigul ăsta? Cît crezi că mai durează batjocura asta?“. Atunci a încercat să intervină Croitoru, dar i-am tăiat-o şi lui, scurt: „Nea Nicule, nu te băga, că fac un scandal îngrozitor! Cum îi permiţi ăstuia să mă cenzureze, să-şi bată joc de un spectacol la care lucrăm de luni de zile? Daţi, domnilor, drumul la un şurub, voi le-aţi strîns pe amîndouă, şi economia, şi cultura, nu se poate aşa, o să pleznească maşinăria asta odată. Uite, ne mai vedem după 10 ani şi mie îmi veţi da dreptate!“. Bine, le-am spus eu mai multe. Sînt convins că Securitatea a făcut un raport detaliat. Mai ales că pe unul dintre interpreţi, pe Soby Cseh, securistul care răspundea de teatru îl alerga prin toată clădirea, să-l convingă să scoată nişte replici. Bine, cel puţin, că am înregistrat pe casetă spectacolul! Am avut o presimţire că se va petrece ceva, iar la reprezentaţia din 12 decembrie l-am rugat pe operatorul Nicolae Girardi să vină cu camera video şi să filmeze tot. Şi iată că s-a produs nu o schimbare, ci o explozie! Şi ce explozie! Acum, la „Informaţia“, Croitoru ne spune: „Se pune accent pe oamenii de cultură, aveţi grijă!“. Treaba asta mi-a plăcut cel mai mult. Deci iar se pune accent pe ceva anume. Urcăm la „Săptămîna“, la etajul IV. Deschidem televizorul alb-negru din biroul lui Nea Jean, care n-a mers niciodată fără cinşpe pumni. Începe să se însereze. Pe ecran îl vedem pe Băcanu, cu plete. A ieşit din puşcărie, dar ce puşcărie ciudată! Unde s-a mai pomenit deţinut politic cu laţele pînă la umeri? Patronul a chemat o dactilografă. Dictează titluri şi apeluri, pentru revista noastră de inimă. Secretara de partid Ileana Lucaciu e destul de speriată. Acum nu mai face naveta între Comitetul Municipal P.C.R. şi Secţia de Presă, ci între Tipografie, Bufet şi Toaletă, s-a activizat tenia aia a ei, de care făcea atîta haz inepuizabilul Dan Mutaşcu. Mă pomenesc căutat la telefon. E vocea unei femei, care mă mai sunase şi în urmă cu cîteva luni, să mă roage să intervin pentru un oarecare Bivolaru Gregorian.

PAG 22 3

Ca să fiu sincer, prima dată dorisem să mă bag, dar cînd Patronul a aflat că este închis la Poiana Mare (Dolj), mi-a spus: „Acolo-i închisoarea Securităţii, de ce te amesteci tu, cine mai e şi ăsta? Ai grijă că întinzi coarda prea mult şi eşti luat la ochi!“. Acum, în 22 decembrie, femeia cu pricina îmi dă de înţeles că nu a uitat că nu l-am eliberat pe Bivolaru al ei, dar că ar fi dispusă să mă ierte, dacă îi fac rost de o maşină ca să-l scoată din penitenciar şi să-l ducă la Televiziune. Acolo e bătaia peştelui! Deşi n-am nici o obligaţie faţă de oamenii ăştia şi niciodată n-a avut efect paralizant asupra mea vreo ameninţare (dimpotrivă, m-a încăpăţînat şi mai mult), telefonez la Agerpres, la Ion Badea, şi-l rog să găsească o soluţie. Din stradă, răzbat împuşcături. Patronul îmi spune: „Vadim, hai s-o întindem spre casă, că ne fac ăştia pilaf!“. La ieşire, cu coada ochiului văd că şi pe ecran se trăgea: „Nea Jeane, pînă ajungem noi în Piaţa Palatului, ăia din balcon or să fie morţi pînă la unul, auzi ce prăpăd e acolo!“. Şi am tăiat-o scurt, pe Brezoianu, prin spatele Magazinului Adam. Clădirea C.C. al P.C.R. era fulgerată de trasoare. Cînd am ajuns în dreptul magazinului de Difuzare a Presei, am simţit că se trage la vreo 10 paşi de noi, aşa că ne-am adăpostit după colonade. Îl văd pe profesorul Ovidiu Bădina. Ne salutăm destul de crispat. În staţia de autobuz, chiar la răspîntie, nişte tineri se ascund după un TAB. Intrăm şi noi, în fugă, printre gloanţe, în blocul Restaurantului Expres. Sîntem vreo 7-8 cetăţeni. Aşteptăm cuminţi la etajul 1, pe întuneric. În cîteva minute, se face iarăşi linişte. Hotărăsc cu Barbu să ieşim în fugă; cotim stînga, pe Ştirbei Vodă, trecem pe lîngă Restaurantul Ministerului de Interne, apoi ieşim în Nuferilor.

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI