Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (40)

in Lecturi la lumina ceaiului

A încătuşa un mort – iată o barbarie care nu se poate asemui decît cu gestul scelerat al monarhiştilor britanici, care, la 2 ani de la moartea lui Cromwell, l-au deshumat şi, cu mare pompă, l-au spînzurat. în „Istoria Angliei“, Andre Maurois descrie macabra întîmplare astfel: „ Trupurile lui Cromwell şi încă ale cîtorva fură dezgropate, spînzurate, apoi îngropate la piciorul spînzurătorii“. Păcat că nu se inventase cinematografia, asta era o scenă de văzut! Această săptămînă politică începe bine: în faţa Ambasadei S.U.A. din Bucureşti, nişte românaşi disperaţi fac greva foamei. Interesante sînt pancartele: „Iliescu e un nou Ceauşescu“; „Vrem să ştim numărul victimelor“, „Aţi înlocuit o teroare cu alta!“. Se pare că Gelu Voican a supravegheat asasinarea lui Nicolae Ceauşescu. Veşti alarmante vin din Ardeal. Ungurii îi înlocuiesc pe toţi directorii români. La emisiunea TV în limba maghiară aud rostindu-se numele lui Ion Lăncrănjan. Îi dau telefon Bădiei, să-l fac fericit. îmi spune ceva incredibil: că e terorizat de unguri, în micul său apartament din Drumul Taberei:
– Domn’ Vadim, închipuieşte-ţi că au venit pînă acum 3-4 echipe de la Televiziunea din Budapesta, să-mi ia, chipurile, un interviu despre cartea consacrată de mine Ungariei. Eu n-am scris nici o carte pe tema asta, bănuiesc că e vorba despre „Cuvînt despre Transilvania. Îţi dai seama că am refuzat. Atunci, m-am pomenit cu ei în bloc, au forţat uşile 3 zile la rînd. Zgîlţîiau clanţa, dădeau cu picioarele, iar plecau, iar se-ntorceau, au făcut o anchetă printre vecini. M-am plîns Miliţiei, dar de pomană. Ce mă sfătuieşti să fac?
Îl asigur că nu se va întîmpla nimic. Să stea liniştit, voi acţiona eu, atîta brumă de autoritate tot mai am. Telefonez la noul şef al Poliţiei Capitalei, generalul Dumitru Bîtlan. Îl ştiu de mult, de prin 1973, cînd am făcut nişte anchete de presă cu Miliţia, prin Bucureşti, Ploieşti şi Braşov. Discuţia e foarte violentă, dar nu din partea generalului, care e calm, ci din partea mea:
– Bine, domnule, au ajuns bestiile astea să-i tortureze pe patrioţii români la ei acasă, să le spargă uşile, să le explodeze inimile?! Şi voi? Voi ce păziţi? N-a venit nici un echipaj al Poliţiei, să-i bage în dubă pe huliganii ăştia? Domnule Bîtlan, ascultă la mine ce-ţi spun: ieşiţi din starea asta de paralizie, puneţi mîna pe armă şi faceţi curăţenie, fiindcă altminteri se alege praful de Ţara asta!

pag 22 b
Am obţinut pînă la urmă de la Nea Mitică promisiunea că îi va asigura protecţie lui Lăncrănjan. Îi relatez lui Barbu toată tărăşenia. E scandalizat. „Cine crezi că m-a sunat azi, Vadime?“ – „Ana Pauker“, îi răspund eu, în zeflemeaua obişnuită. „Mai rău: curva aia de Cloanţa! Închipuie-ţi că mi s-a plîns că e terorizată la revistă, că ea nu mai poate continua aşa etc.“. Bag samă că i-a venit şi ei rîndul. Credea că dacă se „desolidarizează cu vehemenţă“ de noi, o să fie iertată.
La televizor, e difuzată o întîlnire a lui Ion Iliescu cu nişte tineri. Aceştia îl întreabă dacă va participa la alegeri. Răspunsul e pe cît de plastic, pe atît de mortal: „Dar ce credeţi dvs., că noi am pregătit plăcinta pentru alţii?“ Cam în acelaşi limbaj gastronomic a vorbit el şi la o întîlnire cu ţărăniştii. Care plăcintă, omule? Deci asasinarea lui Ceauşescu şi baia de sînge care a urmat zilei de 22 decembrie au făcut parte din reţeta de pregătire a plăcintei?
Ţiganii îşi fac de cap. O să avem de tras cu ei. Aud că se vînd pistoale cu 5.000 de lei şi arme automate cu 15.000 de lei. Au ajuns în mîna lor pe două căi: 1) au fost furate din unităţi militare; 2) au pătruns în Ţară prin contrabandă. Înainte de culcare, citesc Evanghelia după Ioan. Zăbovesc mult la versetul care îi plăcea atît de mult mamei şi care o facea să lăcrimeze, prin frumuseţea lui neasemuită: „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, încît a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică“.
23 IANUARIE 1990. Transmisie directă, la televizor, de la Catedrala Sf. Iosif. Slujbă şi Recviemul lui Mozart. Unul dintre preoţi citeşte un fragment din Scrisoarea Apostolului Pavel către Corinteni. Mă uit cu plăcere la tot ce văd. N-am prejudecăţi religioase. Fără să vreau, văzînd veşmintele albe şi brîiele stacojii ale papistaşilor (aşa le ziceau ardelenii supuşilor Papei), mă gîndesc la serialul „Pasărea Înspinată“ văzut pe videocasetă, cu înălţătoarea muzică a lui Henry Mancini. Cînd eram elev, în drum spre Sfîntul Sava, mă opream la Catedrala Sfîntul Iosif, cîteodată, şi mă rugam la Dumnezeu: să mă ajute să iau note bune, să nu fiu iarăşi victima dementului profesor de fizică Traian Geangu (din pricina căruia, în 1965, s-a spînzurat colegul meu de bancă, delicatul băiat Marian Pîrlitu), în fine, să trăim şi noi ceva mai omeneşte în familie. O dată am venit cu Soby Cseh aici, în noaptea de Paşte, el fiind catolic. Ce minunat e să laşi omul să se roage în limba lui, în credinţa lui, la Dumnezeul lui – care e acelaşi pentru toţi! Ce reconfortant e să ştii că milioane de oameni pot primi, prin mijlocirea radioului şi televizorului, Cuvîntul Domnului, în casa fiecăruia! Asta a fost una dintre greşelile capitale ale comunismului, de neiertat. În vreme ce evreii îşi cultivau credinţa religioasă (afirmînd că e vorba de Istorie şi tradiţii) – ne-au impus nouă, creştinilor, ateismul ştiinţific, crucificîndu-L pe Isus încă o dată, şi încă o dată. „Iubeşte-L pe Dumnezeu şi, în rest, fă ce-ţi place!“ – zicea Sf. Augustin. Asta ar rezolva multe. Dar poţi justifica, astfel, şi o viaţă desfrînată?

pag 22 c
Am trimis pe cineva să-mi cumpere două exemplare ale volumului X din Integrala Eminesciană. Încep să citesc, cu pixul în mînă, ca de obicei. Între timp, m-a furat somnul. Şi-n toropeala asta am văzut o lumină mare, ca de rai, un sentiment de pace a pus stăpînire pe mine, tămăduind cu fuioare de armonie toate rănile sufletului. Dacă moartea ar fi aşa, cu gust de vanilie rece şi ultraviolete pe digul de sare al Mării, atunci aş fi gata oricînd să mor. Mă trezeşte din reverie soneria de la uşă. Au sosit lucrătorii ICRAL-ului, pe care i-am chemat să astupe găurile de şobolani de la baie. Unul dintre ei, un ţigan unguresc, mă impresionează: mi se plînge că nevastă-sa e la „beci“, fiindcă a dat foc la casă, pentru a căpăta şi ei o locuinţă. Cum aş putea s-o ajut? Zidarii şi instalatorii pleacă. Am mai găsit ceva băutură prin frigider, să-i servesc – eu, de altfel, nu beau acasă mai nimic – rareori, seara, la masă, un pahar de vin cu apă minerală, dar în timpul zilei doar borviz sau lapte (dulce sau bătut), uneori borş, care îmi aduce aminte de copilărie, cînd mă trimitea mama să umplu două sticle, dar una o beam pe drumul de întoarcere. Poate că de-aia am plămîni atît de puternici. Mă gîndesc iar la morţii din decembrie. Nu-mi vine să cred că omul ăsta, Ceauşescu, care toată viaţa s-a păzit să n-aibă mîinile pătate de sînge, a putut să dea ordine de lichidare a unor oameni. Şi nici nu cred. Pentru că e o minciună. Ca în cele mai proaste filme poliţiste, lucrătura e de aşa manieră încît mortul să fie de vină. Chiar şi pentru cei care au murit după ce el era cu sfoară la mîini, în comă diabetică, moale ca o legumă. Unul dintre preoţii în mov, care au oficiat la Sfîntul Iosif, a rostit un aforism biblic: „Poate am crezut vreodată că nevinovăţia e slăbiciune, dar am văzut că e putere“. Tinerii n-au avut experienţă de viaţă, ce-i drept, dar au avut experienţă de moarte. Seara, la televizor, se difuzează un interviu cu Constantin Pîrvulescu. Prin urmare nu l-a omorît Ceauşescu, după incidentul din 1979, de la Congresul al Xll-lea – cel puţin, aşa se zvonise. E teafar bătrînul, dar puţin cam „gaga“. S-a născut în 1895, deci a fost de-o seamă cu Blaga şi cu Esenin. Zice că a fost premiant în clasele primare: „Mi-a plăcut cartea!“. Se laudă că în 1918, la Atelierele Nicolina din Iaşi, a făcut grevă cîteva luni, încurajat de socialişti şi de soldaţii ruşi, generalul Averescu i-a ameninţat, dar ei au continuat cu vitejie. „Acela a fost botezul meu de revoluţionar, prima grevă din timpul războiului!“’ – bravează moşul. Şi ce mai zice? „Sencovici a făcut şi el şcoală pe la Moscova, ca şi mine, a fost foarte curajos“ Apoi se laudă că l-a turnat pe Marin Preda la Ceauşescu, fiindcă a încercat să-l reabiliteze pe Antonescu. Emanuel Valeriu, care realizează interviul, adaugă cum că e vorba de romanul „Cel mai iubit dintre pămînteni“ – grea cultura asta, mai bine tăcea din gură, fiindcă romanul cu pricina este „Delirul“. „Ascult radio sovietic!“ – ne mai fericeşte matusalemicul personaj, ceea ce îl va face, cu siguranţă, foarte „simpatic“ la Poporul Român, care se topeşte de dragul ruşilor. Bomboana pe colivă şi-o pune singur, ca un supozitor: „După ce l-am atacat pe Ceauşescu în 1979, delegatul sovietic la Congres a venit la mine şi mi-a strîns mîna“. Acum se risipeşte şi ultima urmă de interes faţă de acel eveniment, iar amintirea lui Ceauşescu creşte enorm. În continuare, C.P. îl acuză pe I.Gh. Maurer cum că a minţit cînd a afirmat că nu l-ar fi cunoscut: „Am fost la vînătoare împreună“. Fraza-cheie e însă alta: „Eu am organizat Insurecţia (23 August 1944) şi
n-am organizat-o rău!“. Asta îmi aduce aminte de o fanfaronadă a lui Nicu Ceauşescu, care într-o noapte de noiembrie a anului 1984 spunea mai multor scriitori, strîngînd pumnul ca un revoluţionar „cheguevarist“: „Eu ţin strîns partidul în pumnul ăsta, dacă n-aş fi eu, s-ar alege praful!“.
(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI