Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (41)

in Lecturi la lumina ceaiului

Un singur amănunt mi-a produs plăcere: lîngă moşneag, pe un braţ de fotoliu, priveghea cu multă devoţiune fiica (sau nepoata?) lui, o femeie cu ochi mari, albaştri, de o frumuseţe remarcabilă. Seară de seară se derulează pe micul ecran un „panopticum fenomenale“, cum sunau reclamele la Moşi. Acest Gelu Voican şi-a confecţionat un cap de revoluţionar. Dar deja se zvoneşte prin oraş că nu e decît un proxenet ordinar. A ajuns gunoiul ăsta să-l schingiuiască şi să-l împuşte pe şeful statului? Încep favoritismele noilor ciocoi: un anume Spiru Zereş, consilierul lui Dumitru Mazilu, şi-a băgat fiul în clasa a X-a a Liceului Sanitar, în mod abuziv, astfel încît un număr de 16 părinţi refuză să-şi mai trimită copiii la şcoală. Aflu că în casele de lîngă Televiziune erau soldaţi care au tras tot în soldaţi. „S-ar putea ca teroriştii să tragă din casele alea – le-a zis militarilor un ofiţer apucat – aşa că reglaţi-vă tirul!“. Şi l-au reglat. Ce-a ieşit, se ştie. Nu altfel au stat lucrurile la Otopeni. Două camioane de soldaţi au fost pulverizate tot de soldaţi. Jale mare, unică în secolul acesta românesc! Pînă acum, ne băteam cu nemţii, cu ungurii, cu ruşii, dar să ne mitraliem între noi? Mai rău ca la ‘907! Şi cade cortina şi peste această zi de marţi, cu trei ceasuri rele, nu înainte de a-mi aduce aminte un îndemn al Mîntuitorului: „Păziţi-vă de oameni!“.
24 IANUARIE 1990. Nu ştiu ce alchimii interioare lucrează în timpul somnului, sau poate atracţii stelare, dar un lucru e sigur: există dimineţi cînd te trezeşti cu o stare de spirit catastrofală şi cu un „cap de mort”, dar există şi dimineţi uşoare ca zorelele multicolore pe gard, cînd ai o dispoziţie bună, eşti îmbătat de dragoste şi de imbolduri eroice. Un astfel de început de zi am şi eu, acum. Pentru că nu e orice fel de zi. E Ziua Unirii Principatelor. Ce minunăţie! Cît de mult îl pot iubi pe Cuza! Ce emoţionat am fost cînd, prin 1972, am făcut o vizită la Palatul Şuţu, unde era (şi mai este) Muzeul de Istorie a Bucureştilor, şi am văzut lumînarea impunătoare, din ceară albă de albine harnice, cu încrustaţii Tricolore, pe care o ţinuseră ţăranii îngenuncheaţi în pulberea drumului, cînd au venit acasă osemintele aceluia care le-a dat pămînt. Atunci mi-am dat seama ce înseamnă un om iubit de cei simpli. Carol I, cu toate marile lui merite, nu a fost şi nu va fi niciodată iubit de ţărani. Chiar şi numai pentru înăbuşirea în sînge a răscoalelor de la 1888 şi 1907. Îmi aduc aminte şi de centenarul Unirii Principatelor, în 1959. Eram copil, cred că prin clasa a III-a. Ascultam, la difuzorul din peretele casei noastre de paiantă, Hora Unirii. Melodie simplă, glorioasă. Aici, ca şi în cazul cîntecelor pe versurile lui Eminescu, Coşbuc, Goga, primează poetul. Prea puţină lume ştie numele compozitorilor. Copilul unor armeni înstăriţi, care stăteau într-o casă boierească pe Str. Cristineşti (aşa se numea comuna basarabeană în care se născuse Haşdeu), batjocorea versurile lui Alecsandri: „Hai să dăm labă cu labă/ Şi să ne pupăm sub coadă”. Deh, el avea bicicletă, îşi permitea orice. Nu puteam pricepe de ce armenii aceştia, pe nume Bedros, erau atît de tuciurii la faţă, cu negi vineţi, şi de ce în casa lor stăruia un miros greu, de transpiraţie ciudată, persistentă, înecăcioasă, aşa cum se întîmplă la mai toate rasele orientale. Ulterior, la mulţi ani după acel centenar, aveam să văd la Viena placa de marmură amplasată pe locul unde a trăit, o parte a exilului său, Prinţul Unirii. Ca un făcut, la nici 100 de metri era Sanatoriul de la Ober-Dobbling, unde se încercase, zadarnic, vindecarea lui Eminescu. Cercetînd o parte din Arhivele Societăţii România Jună, la Parohia Ortodoxă de pe Löwenstrasse 9 (Strada Leului), am aflat un document tulburător: în noaptea Anului Nou 1869/1870, tinerii studenţi români, printre care Eminescu, Slavici, fraţii Bumbac, s-au dus la Cuza să-l colinde. Altceva, nimic nu se spune. Dar fantezia poate zburda slobodă. O întîlnire între Cuza şi Eminescu? Ce regizor de film ar putea să o eternizeze?
poza 1 sefu
Mă trezeşte din reveria asta historistă presa de dimineaţă. Citesc că preşedintele Franţei, François Mitterrand, a declarat la Budapesta că Ungaria a plătit un preţ prea mare după primul război mondial. Cam în aceiaşi termeni s-a exprimat şi Mussolini la Milano, în 1936. Mussolini rostise întîiul discurs revizionist al unui şef de stat după primul război mondial. Mitterrand a rostit întîiul discurs revizionist după al II-lea război mondial. „Il Duce” (care nu înseamnă Ducele, ci Conducătorul, în italiană) avea să-şi găsească umilinţa finală, culmea ironiei, tot la Milano: izgonit după debarcarea din Sicilia, în 1943, chiar şi de ginerele său, contele Galeazzo Ciano (printre alţii), Mussolini e recuperat de nemţi şi instalat în fruntea unui guvern-marionetă, aşa-numita Republică de la Salo, care a durat în perioada 1943-1945, după care e prins de partizani şi executat scurt de un oarecare „colonel” Valerio, împreună cu faimoasa lui iubită, Clara Petacci; ei bine, cadavrele lor au fost spînzurate cu capul în jos de un garaj din Milano. Am avut ocazia de a vedea acea streaşină de garaj, din goana unei maşini, în drum spre Domul din Milano, într-o însorită zi de februarie a anului 1988. Nu-l pot ierta niciodată pe Mussolini. Tocmai pentru acel discurs pro-hungarist şi antiromânesc, dar mai ales pentru Diktatul de la Viena, impus de Mussolini şi de Hitler. Mai mult ca sigur că, la 1940, dictatorul italian se răzbuna pe România pentru demascarea de către Nicolae Titulescu, de la înălţimea funcţiei de preşedinte al Ligii Naţiunilor, a agresiunii împotriva Abisiniei, din 1936. De altfel, nici Ciano, care „supraveghease” săvîrşirea fărădelegii de la Palatul Belvedere, alături de Ribbentrop, n-a avut o soartă mai bună, fiind executat de… nemţi, pentru că-l trădase pe socru-său, adică Axa. Interesant este că, în „Jurnalul Politic” al său, Ciano scria pe fila zilei de 22 decembrie 1941: „Ducele s-a înfuriat pe sărbătoarea de Crăciun. El e surprins că germanii n-au desfiinţat încă această sărbătoare, «care nu reaminteşte decît naşterea unui evreu, ce a dat lumii nişte teorii care debilitează şi anemiază şi care i-a făcut rău, îndeosebi, Italiei, prin opera de dezagregare înfăptuită de Papalitate».
poza 3 sefu
În ceea ce-l priveşte, a interzis ziarelor să vorbească de Crăciun“. Nu s-ar zice că nu l-a bătut Dumnezeu. Ce soartă va avea celălalt M., mă refer la Mitterrand? După împuşcarea lui Ceauşescu, acest Mitterrand, cu figura lui pergamentoasă şi cu guriţa aia ţuguiată, de homosexual bătrîn, a făcut nişte declaraţii oribile, dezavuîndu-l pe cel care îl omenise pe vremea cînd colinda, ca un milog, de la o Capitală la alta. Întîmplarea face că eram de serviciu la Agerpres, în acea seară a anului 1981, cînd trebuia să se anunţe rezultatele votului din Franţa. Ştiu de la directorul de atunci al Agenţiei Române de Presă, Ion Cumpănaşu, că Ceauşescu se interesa din oră în oră de rezultatul scrutinului prezidenţial, iar pe la ora 21, cînd se conturase victoria socialistului Mitterrand, şeful statului român s-a bucurat enorm: ieşise harmăsarul pe care pariase el! Iar acum, după mai puţin de zece ani, harmăsarul s-a făcut mîrţoagă şi retrage, post-mortem, decoraţiile pe care i le decernase protectorului său. Formidabilă capacitate de reacţie a românului! Nici nu şi-a sfîrşit bine Mitterrand declaraţiile iresponsabile, că se zvoneşte că nevasta lui e unguroaică! Dar asta n-ar fi nimic: mai multe sute de cetăţeni se adună spontan în faţa Ambasadei Franţei din Bucureşti şi încing o demonstraţie de protest. Nu e singura demonstraţie a zilei. În Piaţa Victoriei îşi exersează vocea şi muşchii, ridicînd pancarte, cîteva mii de oameni, împotriva hotărîrii F.S.N.-ului de a candida în alegeri. Nu se ştie cum au reuşit unii îndrăzneţi să facă rost de „material didactic”, dar sînt arborate fotografii ale lui Ceauşescu pupîndu-se cu… Iliescu! Şi nu-s trucaje! Totuşi, Iliescu face un lucru bun: dă un Decret de schimbare a Imnului de Stat, în „Deşteaptă-te, române!”. Nu că precedentul, „Trei Culori”, nu ar fi fost frumos – ci pentru că Imnul lui Andrei Mureşanu şi Anton Pann are o încărcătură istorică şi emoţională mai mare. Îl cîntaseră ardelenii, oltenii, bucureştenii şi moldovenii la 1848. Îl auzea Eminescu tînăr, pe străzile Cernăuţilor, stătea la fereastră şi plîngea – după cum mărturisea Theodor Stefanelli.
(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI