Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (42)

in Lecturi la lumina ceaiului

Trupele româneşti conduse de tînărul Iuliu Maniu, în toamna anului 1918, asiguraseră pacea şi ordinea Vienei tot cu Imnul acesta pe buze, timp de 3 săptămîni. Nu-mi pot reprima un sentiment de mîhnire: România e singura Ţară din lume care, în numai 43 de ani, a avut nu mai puţin de 5 Imnuri de Stat. Să o luăm în ordine:
1) Imnul Regal, pînă în 30 decembrie 1947;
2) Zdrobite cătuşe în urmă rămîn”; 3) Cantata Sovietică a lui Dan Deşliu („Te slăvim, Românie, pămînt strămoşesc…”); 4) „Trei Culori” (sau „Tricolorul“), de Ciprian Porumbescu;
5) „Deşteaptă-te, române!”. Şi nu zic că, prin 1973, se lansase o propunere de concurs naţional pentru un nou Imn de Stat, iar Adrian Păunescu scrisese şi publicase pe pagina I a „României libere” un text de vreo 15 strofe, în versuri lungi, alexandrine? Nimic de zis, poezia era săltăreaţă, dar cine să cînte la o ceremonie 15 strofe? Las’ că nici cu „Deşteaptă-te, române!” nu mi-e ruşine, cam tot atîtea catrene are, cred că trebuie făcut ceva. Şi cînd te gîndeşti că noi, românii, am mai furnizat Imnul de Stat pentru două Ţări: Israelul (imnul său provine dintr-o veche horă moldovenească, din zona Bacăului – „Cucuruz cu frunza-n sus” – dusă acolo de cei care au „aliat” la sfîrşitul secolului trecut) şi Albania („Pe-al nostru steag e scris Unire”, vîndut de Victor Eftimiu albanezilor; sonetistul provenea din rîndurile lor, la vîrsta de 11 ani, în 1900, venind desculţ şi bragagiu în România, pentru ca la 21 de ani să fie jucat pe scena Teatrului Naţional şi, ulterior, să se culce cu Regina Maria). Ah, can-canuri! Nu se mai vindecă nimeni de bîrfe şi anecdote!
pag 22 poza sefu 2
Înapoi, la televizor. Iar apare Loredana Groza, amanta lui Caramitru, şi iar cîntă „Bună seara, iubite”, cred că de 7 ori pe zi, pe Posturile Naţionale de Radio şi Televiziune. Asta se cheamă „intoxicare”. Pînă şi divina „Odă a Bucuriei” dacă o asculţi de 7 ori pe zi, înmulţit cu 7 zile ale săptămînii, înmulţit cu 52 de săptămîni, poţi să înnebuneşti. Pentru că asta nu mai e cultură, ci tortură. „Un curcubeu care stă un sfert de oră pe cer nu mai e privit de nimeni“ – scria Goethe. Avem parte, în compensaţie, şi de o emisiune comică: interviul luat de Emanuel Valeriu, tocmai la Aarhus, în Danemarca, lui Victor Frunză. Îl cunosc bine pe acest Frunză: evreu rusificat, însurat cu o rusoaică, un dogmatic stalinist total lipsit de scrupule şi de talent. Recunosc cinstit că m-a ajutat la debut, în 1965, cînd, în calitate de membru al Cenaclului „George Călinescu”, condus de el, am citit prima mea poezie la Radio, într-o dimineaţă. Pentru mine, a fost o zi mare. Dar cînd am deschis mai bine ochii şi am început suita unor lecturi necesare, mi-am dat seama cam cum era cu staliniştii, ce scriseseră ei despre Basarabia şi Bucovina, despre Istoria Naţională, despre Ulianov şi Djugaşvili, aşa că m-am lămurit şi ce era cu acest Frunză – pur şi simplu încerca să-şi spele păcatele prin puritatea unor copii de români. Pe urmă, el a trecut de la Radio la „Ştefan Gheorghiu”. Apoi, s-a jucat de-a dizidenţa. Pe la începutul anilor ‘80, aflîndu-mă pe scările clădirii „Universului” (sediul „Săptămînii”, de pe strada Brezoianu) şi aşteptîndu-l pe Eugen Barbu, l-am văzut pe acest Frunză urmărit de un filator, ţopăiau de pe un trotuar pe altul, ca doi ciocîrlani pe baltă, iar se-ntorceau, iar se fugăreau, totul era de un amatorism care m-a făcut să rîd cu poftă. Deci, el devenise anticeauşist, dar statutul de stalinist şi-l păstrase cu cinste, nu l-a dezavuat niciodată. Acum, în cadrul interviului ciudat pe care i-l ia Emanuel Valeriu (ce jocuri necinstite mai face şi ăsta, e de-a dreptul agasant!), Victoraş îi ironizează pe toţi staliniştii mai vechi şi mai noi, transformaţi în ceauşişti! El vorbeşte! Îmi vine să-i trag două palme prin televizor. Dar nu vă spun că ne fericeşte şi cu produsele lui „poetice”? Am notat o strofă: „Glodul n-atingă genuncii /Să nu ne blesteme pruncii/ Glodul n-atingă genunţii /Să nu ne blesteme munţii“ (?!). Rar am întîlnit o asemenea siluire a limbii române, un asemenea vid de idei şi de chemare poetică! Nu-mi rămîne să-i spun acestui politruk de Victor Frunză, cu faţa lui spînă, de caşcaval poros, decît refrenul unui cîntec cunoscut: „Adio, pică Frunza…“. Mă pomenesc sunat de Ion Nicolescu. Îmi spune că Dan Deşliu (,,Naş Eminescu“, adică „Eminescu al nostru“ cum era alintat de A. Toma şi Iosif Kişinevski) l-ar fi bătut în curtea Uniunii Scriitorilor pe George Macovescu. În altercaţia creată, Piticul Sovietic
i-ar fi lovit pe Cezar Ivănescu şi Al. Protopopescu. „Acest comando israelian nu poate dura în cultura română” – încheie Nicolescu, profetic. Prea puţină lume ştie că acea iniţială A., de la numele lui Toma, nu vine de la Alexandru, cum au crezut mai toţi, ci de la Avramovici…
25 IANUARIE 1990. Mă trezeşte din somn ţîrîitul prelung al telefonului. E Cornel Dumitrescu, din S.U.A. Îmi spune că Silviu Brucan a scris în 1961 o broşură, intitulată „America văzută de aproape”. Neînduplecatul ideolog stalinist acuza S.U.A. de fascism în timpul crizei din Congo, ba chiar afirma că la Washington sînt 14 milioane de şobolani. Cum o fi reuşit el să-i numere? Interlocutorul meu din New York turuie ca o moară stricată, cu vocea lui inconfundabilă, ca de sticlă pisată:
– Domnu’ Vadim, închipuie-ţi că acest Brucan e evreu însurat cu o altă evreică, pe jumătate englezoaică, Alexandra Sidorovici – de la ea ştie englezeşte, iar rusa o ştie de-acasă. El n-are studii. O altă gafă a lui: în 1976, în plină înflorire a relaţiilor româno-americane, publică iar o carte violentă, acuzînd S.U.A. de imperialism. Pe la voi, pe-acolo, ce se mai aude?
pag 22 poza sefu 3
Ce-aş putea să-i spun? Individul nu-mi place. Ştiu că imprimă totul la telefon, ca să-şi aibă la mînă interlocutorii. Nu l-am văzut în viaţa mea. În urmă cu vreo 2-3 ani, m-am pomenit că-mi telefonează acasă, direct din S.U.A., fără ca eu să-l fi cunoscut sau să-i fi dat numărul. Insinuant uneori, agresiv de cele mai multe ori, acest Dumitrescu e tipul, devenit clasic, de lichea a exilului, care trăieşte din mici găinării, trage cu urechea, toarnă, vinde, ar călca şi pe cadavre numai şi numai să nu se audă în Ţară că s-a ratat. Nu demult, l-am ajutat într-o chestiune delicată: a vrut să se însoare cu o bucureşteancă, pe nume Cornelia De Fay, pe care, de asemenea, n-o cunoştea, dar ca orice vorbete intrase pe fir cu ea şi sporovăia pînă făcea tetanos la fălci. Numai că femeii nu-i ieşea aprobarea de la Consiliul de Stat. Atîta m-a bătut la cap acest Dumitrescu, încît m-am implicat. Poate şi din subiectivism: amîndoi sînt tizii mei, Cornel şi Cornelia. Femeia a venit la mine într-o seară, ca să discutăm ceea ce n-am fi putut vorbi prin telefon. Într-o zi m-am pomenit vizitat şi de tatăl emigrantului, un legionar. Amîndurora – şi femeii, şi bătrînului – le-am oferit numeroase cărţi de Istorie şi almanahuri, ca să i le trimită la New York, în ideea că el, C.D., va reuşi să mai publice cîte ceva împotriva şovinismului unguresc. Pînă acum, nu s-ar zice că s-a ilustrat prin vreo acţiune. I-ar fi şi greu, nu e decît şofer de taxi. Acum mă sună iar. De pe alte poziţii. Are un aer superior, de unde pînă ieri se milogea tot timpul. Îi spun de ceea ce păţesc Ion Lăncrănjan şi Ştefan Guşă. Se arată interesat de ultimul, mai ales din pricina poziţiei antisovietice a generalului. Mai mult ca sigur, C.D. vrea să parvină din situaţia de colaborator benevol al F.B.I.-ului în aceea de colaborator permanent, cu drepturi depline.
– Domnule, a făcut o impresie proastă la americani declaraţia lui Iliescu, că nu e nevoie de partide acum. Se mai scrie pe aici – continuă el cu o voce de ţipar, la cele 142 de kg ale lui – că Silviu Brucan e foarte dictatorial cu ziariştii, le zice „boy”, le întoarce spatele.
Ne luăm „la revedere”, deşi nu ne ştim decît din poze. M-a făcut curios. Parcă am şi eu cartea asta. Caut în bibliotecă. Nu-mi e greu s-o găsesc: „America văzută de aproape”, de Alexandra Sidorovici şi Silviu Brucan, Editura Tineretului, 1962. Nu mai ştiu de unde am luat-o, dar fostul proprietar a citit-o cu creionul în mînă, uşurîndu-mi sarcina. La New York, Brucan şi nevastă-sa constată ceva groaznic: „Statisticile arată că, zilnic, asupra New Yorkului cad două tone de funingine la mila pătrată”. Mai mare… mila, cum de-or fi supravieţuit americanii ăştia, după atîta negru de fum inhalat? După ce-şi bat joc de predicatorul Billy Graham, cei doi evrei se laudă că, la o mare adunare religioasă, li s-au întins şi lor nişte cărţi de cîntări creştine, dar le-au respins cu umor: „Avem laringită cronică!”.

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI