Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (43)

in Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor

Perechea stalinistă nu pierde prilejul de a-1 ironiza pe Moş Crăciun: „Mai sînt două săptămîni pînă la Crăciun. (…) Megafoanele instalate la toate intrările revarsă asupra mulţimii diverse melodii de genul «O, brad frumos». Pe stradă, în faţa fiecărui magazin, stă un Moş Crăciun în ţinută reglementară, bătut, bietul, de vîntul rece care suflă dinspre ocean. Cu degete amorţite, agită neîntrerupt un clopoţel pe lîngă urechile trecătorilor asurziţi de atîta zarvă. Moşii cu barbă de nylon (?!) sînt reprezentanţi ai diferitelor asociaţii religioase şi de binefacere”. Nimic nu le place celor doi strigoi bolşevici, ei strîmbă din nas la tot ce văd în America, fiindcă de-aia
s-au şi dus acolo, în vîjîială, pe banii stăpînilor de la Moscova. Spre final, parcă nu mai citesc o carte, ci aud postul de Radio „Vorbeşte Moscova”: „Asemenea fantasmagorii se pot petrece numai în America, unde minciuna anticomunistă şi isteria anticomunistă au fost ridicate, de mai bine de zece ani, la rangul de politică de stat şi propagate zilnic în presă, la radio, televiziune, de la pupitru şi de pe amvon. (…) «Necunoaşterea chestiunilor informaţionale a făcut din poporul S.U.A. o naţiune de oi» scrie Lederer“. În final, după ce Brucan şi Sidorovici îl elogiază pe liderul sovietic Alexei Mikoian, ni se garantează că viitorul Americii este pe mîini bune, fiindcă un copil simpatizează cu regimul comunist de la Bucureşti: „În sfirşit, ne amintim de tînărul (sic!) elev, vioi şi curios, întîlnit în mod înfîmplător, care ne-a întrebat puţin cam solemn: «Care este atitudinea dumneavoastră faţă de regimul comunist din România?». Cînd i-am răspuns că e regimul NOSTRU, el ne-a asigurat cu gravitate: «Să ştiţi că eu nu vă sînt duşman. Ba chiar…». Şi a fugit, de teamă să nu facă o boacănă“. Astăzi, Oracolul de la Dămăroaia a năpîrlit. Din comunist a devenit anticomunist. Din pro-sovietic a devenit pro-american. La moartea lui, voi da de băut tuturor groparilor din România.
pag-22-poza-jurnal-2
Prin Bucureşti, se zvoneşte despre o nouă nostimadă a lui Ion Nicolescu. Se pare că Televiziunea suedeză a vrut să filmeze cîteva secvenţe din spectacolul „Şi totuşi Eminescu“, numai că poetul boem le-a barat drumul şi le-a strigat: „Stop, pîn-aici, vă costă 50 de dolari“. Culmea e că el are dreptate, cam aşa se întîmplă peste tot unde există o lege a copy-right-ului, cu diferenţa că tariful e mult mai mare. Puterea de iradiere a zvonurilor în Bucureşti e formidabilă! Acum se aude că restaurantele din împrejurimile Pieţei Victoriei sînt deschise numai pînă la ora 20. De ce? Din pricina F.S.N.-ului. Iată că în mai puţin de o lună de la cumplita lui moarte, Ceauşescu a trecut pe planul 2, lumea aproape că l-a uitat. Toţi ne gîndeam cum va fi „după”, dar atîta nebunie n-ar fi putut anticipa nimeni. Bine, cel puţin, că mi-a rămas intactă puterea de a judeca, de a face analogii şi raţionamente, de a gîndi liber de orice constrîngere. Dacă noile autorităţi poliţieneşti şi juridice sînt recrutate dintre cei care au avut de suferit, în vreun fel, între 23 August 1944 şi 22 Decembrie 1989, atunci pot fi oricînd suspectate de subiectivism şi patimă. Nu-mi iese din minte cum s-a tras în maşina mea, ARO, parcată în faţa blocului unde stă sora mea, Lidia! Şi încă nu mi s-a spus totul atunci: aflu acum nu numai că un glonţ a străpuns portiera din dreapta, şi mi-ar fi putut intra în stomac sau în genunchi, dar mi se spune că o mînă criminală a tăiat firele de sub bord, de le-a lipit cumnatul meu, noaptea, cu lumînarea. Toate aceste mîrşăvii au o particularitate a lor: dacă nu te doboară, în mod sigur te fortifică! Şi eu m-am amăgit că ştiu natura umană, că, scriitor fiind, sînt doctor de suflete. Adevărul este că nu ştiu nimic, omul e cu adevărat abisal, ar trebui să fie cineva un soi de inorog sau centaur, jumătate Shakespeare, jumătate Dostoievski, ca să poată pretinde că ştie măcar o brumă din natura umană. „Omul, sărman copil al îndoielii şi al morţii, a cărui speranţă e clădită pe trestii” – scria Lord Byron, cel mort la Missolonghi, în Grecia, de friguri (precum Alexandru Macedon), deşi n-avea decît 36 de ani. Era în anul 1824. La noi, în Munţii Apuseni, în acel an se năştea Avrămuţ Iancu. Dacă există viaţă de apoi (şi eu cred că da, există) şi dacă am avea posibilitatea să vedem, ca pe video, filmul vieţii noastre, dar şi filmul infinit al Istoriei şi Civilizaţiei Universale, uneori apăsînd pe stop-cadru, tare curios aş fi să urmăresc ce s-a petrecut în acea cumplită zi a anului 1822, cînd, după îndelungate discuţii spirituale cu Byron, Shelley s-a îmbarcat pe vasul „Ariel” şi, în toiul unei furtuni năpraznice pe Marea Mediterană, s-a înecat. Parcă tot atunci a pierit şi soţia lui, Marry Shelley, autoarea lui „Frankenstein“. Oricum, mă consolez cu gîndul că am văzut semnătura lui Byron scrijelită pe un pilon al Templului de la Capul Sunyon, din Grecia.
pag-22-poza-jurnal-3
Revin, de nevoie, la viaţa prozaică a fiecărei zile. Afară e un ianuarie murdar, cu străzi peticite de o zăpadă din ce în ce mai neagră. La TV, Ion Iliescu vorbeşte de tatăl lui, care a suferit prin tot felul de închisori, fiind persecutat ba de Siguranţă, ba de Gheorghiu-Dej, pînă a murit tînăr, la 44 de ani. Mai aflăm că şi pe el, pe Ionel, l-a anchetat Poliţia, pe cînd avea numai 12 ani, să spună ce-i cu maică-sa. Zbuciumate pagini ale trecutului! Observ la Ion Iliescu un „complex al tatălui”, pe care, în linii mari, îl are şi Eugen Barbu – ambii îşi iubesc taţii, morţi de tineri, la fel de pătimaş. Noaptea, văd la televizor o vizită de lucru a lui Petre Roman şi Cazimir Ionescu; întîi au dat o raită pe la Apaca, să rupă inima femeilor vlăguite de atîta muncă, apoi s-au năpustit la Institutul Politehnic. Aici are loc o scenă ciudată – înfuriat de întrebările incomode ale unui student, P.R, înfipt la catedră, îl repede şi îl intimidează: „În numele cui vorbeşti, cine te-a delegat?“. Minte în faţă, afirmînd că F.S.N.-ul n-a declarat niciodată că nu va participa la alegeri. Un alt student îi spune că există benzi la Televiziune, care pot mărturisi, dar evreul neagă cu neruşinare. Despre Cazimir Ionescu n-am multe de spus. L-am cunoscut întîmplător, prin 1976. Eram tînăr şi becher. Mă aflam după o noapte de dragoste într-unul din blocurile cu patru etaje dintre str. Brezoianu şi Magazinul Adam, peste drum de Lactate. Era o femeie tînără şi frumoasă, cu o talie îngustă şi şolduri sculptate, arcuite, ca de amforă, îmbrăcată într-o rochie roşie, de vară, făcusem o cunoştinţă ocazională, în prezenţa poetului Dan Mutaşcu. A fost o dragoste la prima vedere. Dimineaţă, m-am trezit cu un bărbat la capul patului, îşi bea cafeaua picior peste picior, fumînd tacticos. Era fostul soţ al nimfei. Extrem de civilizat, nimic de zis. S-a prezentat: „Cazimir Ionescu, inginer“. Înseamnă că femeia, cît timp fusese măritată cu omul brunet, era subinginer. (Admirabil aforismul lui Teodor Mazilu: „O femeie care n-a cunoscut în viaţă decît un singur bărbat riscă să intre în pămînt fără termen de comparaţie”.) Am mîncat toţi trei în bucătărie, de parcă ne cunoşteam de cînd lumea. Culmea este că pe femeie n-aveam să o mai văd, dar cu băiatul ăsta cu nume ciudat, de rigă polonez, am rămas în relaţii bune. Acum, coama valului l-a adus în prim-plan. Cum ai nimerit tu aici, Cazimire?
26 IANUARIE 1990. Azi ar fi trebuit să fie ziua lui Ceauşescu – făcea 72 de ani. Nu i-a mai apucat. E vineri, ziua mea cu noroc, ziua în care, pe 4 noiembrie 1983, mama a suportat eroic o operaţie grea, de adenom de suprarenală, care i-a reuşit. Timp de 4 ore şi jumătate, cît a durat operaţia, am cutreierat scările şi coridoarele Spitalului Fundeni, rugîndu-mă cu disperare la Dumnezeu, să-i mai prelungească viaţa măcar cu 5 ani. Şi exact 5 ani avea să mai trăiască! Ce-i drept, Dan Setlacek a avut mîini de aur. Doctorul Puiu Drăghici are, în sfîrşit, un băieţel. S-a născut la 7 luni, ca Lenin, a trecut şi prin incubator, dar a avut viaţă în el, mititelul. A fost botezat Emanuel, dar tăticul lui nu ştie ce înseamnă numele ăsta, aşa că îl sună pe tata care, vorba lui Thomas Muntzer despre Martin Luther, este un „Înfulecă-Biblie“. „În traducere, din ebraică, Emanuel înseamnă «Dumnezeu este cu noi»“ – îl lămureşte tata. Am tot mai mult convingerea că singura salvare a omului şi a omenirii este credinţa în Dumnezeu. Numai ea ne poate mîntui, numai ea ne dă tăria să învingem capcanele, ispitele, dezastrele vieţii. Autorul memorabilei cărţi „Elogiul nebuniei“, olandezul de geniu cu care purta corespondenţă Nicolaus Olahus al nostru,
l-am numit pe Erasmus din Rotterdam, a scris o frază unică. Nu mă refer la celebrul poem suprarealist într-un vers „Am zis rîsului: eşti o nebunie!“, care trece drept a fi al lui, dar în realitate e scris de Ecleziastul biblic.
(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI