Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (44)

in Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor

Mă gîndesc la cu totul altă cugetare a lui Erasmus, care parcă izvorăşte din „Munci şi Zile“ de Hesiod, ori din bucolicele poeţilor clasici latini: „Aş dori ca orice om să poată cînta părţi din Scriptură în timp ce-şi ară pămîntul“.
Mă trezesc din reverie unele ştiri alarmante din Braşov: se pare că în marele oraş de sub Tîmpa nu mai există nici un aliment, noile autorităţi au introdus raţiile încă de pe 8 ianuarie. Ce ţi-e omul?! Acum zice că e mai bine cu raţiile. Atunci de ce-o mai fi trebuit să moară pălmaşul ăla ca un cîine? În „România liberă“ citesc anunţul de deces al copilaşului unui oarecare Ştefan Niculescu-Maier. E vorba de unul dintre killerii actuali ai bestialului ziar, pe care tare crunt l-a mai bătut Dumnezeu, luîndu-l la el pe acel înger nevinovat. Avertismentul e clar pentru toată lumea, inclusiv pentru mine: cele mai dragi fiinţe ale existenţei noastre plătesc pentru păcatele noastre! Încep să se „spele“ dosarele marilor borfaşi. Ajutat de P.M. Băcanu şi de procurorul general Gheorghe Robu, un oarecare Gigi Kent a ieşit imediat din puşcărie, deşi la arestare i se găsiseră 8 kg de aur, plus alte valori! Primesc un telefon ciudat de la Alexandru Dan Popescu – nepotul lui Gogu Rădulescu, cel puţin aşa se prezenta peste tot – cum că Eugen Barbu şi Ion Dodu Bălan ar fi trimis o scrisoare de scuze (?!) la „Europa liberă“. Mi se pare de domeniul absurdului. Poate numai dacă ar fi fost vorba de o scrisoare-capcană, care în clipa deschiderii să le arunce şandramaua în aer. Ziarele de dimineaţă consemnează demisia lui Dumitru Mazilu din toate funcţiile. Era şi cazul. Televiziunea ni-l arată pe Ion Iliescu în campanie electorală la marea uzină I.M.G.B., printre muncitori. Dacă e vineri, e şi „Săptămîna“, normal. Deschid revista şi ce-mi văd ochii? „Nurnitul Corneliu Vadim Tudor nu a fost niciodată angajatul defunctei reviste «Săptămîna»“. Vorba mamei, care era o doamnă, citise o bună parte a marii literaturi universale: „Nişte jigodii!“. Păi, dacă glorioasa publicaţie „Săptămîna“ e atît de defunctă, înseamnă că Mircea Micu, Dan Claudiu Tănăsescu şi Ileana Lucaciu trăiesc dintr-un… cadavru!
pag-22-jurnal-2
27 IANUARIE 1990. Mă trezesc greu. Am limba încărcată, ca o rugină de plumb. Cred că de la vezică. Anton Pann a cules o zicătoare, veche de sute de ani: „Ţăran de la ţară/ Cu limba amară“. Trebuie să mai dau jos cel puţin 20 kg. La 1,85 ai mei (atîta aveam în Armată, cel puţin), am o greutate prea mare, 118 kg. Cam asta e drama tuturor acelora care au făcut sporturi grele, de forţă – cîştigă rapid în greutate. Cîte mii de tone de haltere am ridicat eu! De ce? Ca să nu mi se mai vadă coastele probabil, asta era una dintre marile dorinţe ale vieţii mele, în copilărie, cînd eram atît de slab, încît parcă nici n-aveam plămîni, ci radiografiile lor. Ce-i drept, nici nu mîncam. N-aveam ce. Erau zile întregi cînd mă mulţumeam doar cu un ceai cu marmeladă, sau cu mere cu pîine, ba chiar şi cu flori de salcîm, din curte. „N-are mama nimic de mîncare – ne zicea stîlpul casei – tata n-a cîştigat azi nimic, nu ştiu ce-o să ne facem…“. (Mama îi spunea lui tata Tudorel, făcînd diminutiv din numele de familie, iar tata îi zicea ei Jeni). Fiind cel mai mic, din 5 copii, purtam hainele şi încălţămintea celorlalţi, în special ale surorilor. Pe la 10 ani, am văzut „Hamlet“ la Cinema Noni (de fapt, căpătase numele Olga Bancic) din Calea 13 Septembrie. Pentru că eram încălţat cu nişte ghetuţe de pîslă, cu fermoar, ale unei surori, moina de afară m-a făcut leoarcă la picioare, aşa că, în timpul filmului, mi-am scos încălţările ude şi le-am pus pe caloriferul sălii de proiecţie, în timp ce pe pînza magică se derula tragedia jucată de Laurence Olivier. Cînd m-am făcut ceva mai mărişor, prin clasa a IX-a, a început tata să mă ia cu el în Talcioc, duminica, să-l feresc de Miliţie, fiindcă n-avea voie să vîndă perechile de pantaloni pe care le croia şi le cosea noapte de noapte, pînă în zori. El le vindea ieftin, 25 de lei perechea, dar n-avea autorizaţie şi nu-l cunoştea nimeni, nu-şi putea permite să ofere vreo „atenţie” vreunui miliţian sau administrator de piaţă. Dacă vindea de la 200 de lei în sus era bine, ne ajungea toată săptămîna. Îmi dădea şi mie un pol, să-mi iau cărţi – atunci mi-am luat primul dicţionar latin-român, ca să nu mai vorbesc de volumele din colecţia „Clasicii Literaturii Universale“, care costau 5 lei pe piaţă, dar în Talcioc puteau fi cumpărate şi cu 2 lei. „Nici o instituţie n-a fost pentru oameni o pacoste mai mare ca banii“ – scria Sofocle. Bani, bani şi iar bani! N-am avut niciodată bani. Bietul tata avea 650 de lei leafa, lucra la Cooperativa Sporul. Cum să creşti 5 copii cu salariul ăsta? Numai bunul Dumnezeu ştie cum am supravieţuit, se mirau şi vecinii noştri. De ce scriu toate astea acum? Probabil ca să nu plîng. Trebuie să mă descarc, din cînd în cînd. Oare cum or fi trăit odraslele de ilegalişti evrei, ruşi şi ţigani pe vremea cînd eu, copil de-o şchioapă fiind, am visat o portocală şi m-am trezit cu mîinile întinse, uimit că dispare şi că nu pot s-o mănînc? Memorez bine scena, pentru că în seara aceea mama şi tata se duseseră să vadă filmul creştin „Jan Hus“, iar noi, copiii, rămăseserăm singuri în odăiţa noastră, la lumina lămpii de gaz. Am avut mici traume de genul acesta, cu miile. Ele mi-au provocat răni în suflet, care nu se pot cicatriza decît o dată cu moartea. Chiar dacă în planul vieţii reale le-am uitat, toate umilinţele astea îmi apar în somn, cînd redevin ce-am fost şi revăd fiecare piatră din curtea casei părinteşti, fiecare smoc de iarbă, fiecare detaliu, cîinii buni pe care îi aveam, întîmplări de acum 30-40 de ani care s-au întipărit pe tabla de ceară a subconştientului. Poate psihiatrii să-mi explice de ce revăd toate aceste întîmplări, în somn, cu o forţă şi o acuitate mai mare decît le-am trăit pe viu. Ce putere cosmică are creierul omenesc, cînd vom şti ce-i cu organul acesta şi de ce natură sînt undele pe care le emite? Cu orfanii cred că se petrece cam la fel. Experienţa copilăriei îi marchează pentru tot restul vieţii. Ce-i salvează pe unii copii săraci sau pe orfani, care tot săraci sînt şi ei? Aş fi tentat să spun Destinul. Dar, aşa ceva sună vag. Fiindcă, de fapt, tot Destinul i-a adus în starea de dezmoşteniţi ai soartei. Cred că adevăratul lor colac de salvare e Personalitatea. Da, da, Personalitatea Considerată de Goethe drept bunul cel mai de preţ pe care l-a dăruit Dumnezeu muritorilor. Uitaţi-vă bine în jurul vostru: unde sînt premianţii clasei?, unde sînt bogătaşii?, unde sînt progeniturile cu guleraşe scrobite, cu mame parfumate şi elegante, pline de flori şi cadouri, pentru învăţătoare? Marile valori ale unei Ţări nu se recrutează dintre eminenţii copilăriei, ci dintre aceia cu Personalitate. Mi-aş îngădui un singur citat, deşi sînt conştient că ce e prea mult strică: „Oamenii mari s-au născut în case mici“ – scria Nicolae Iorga. Îmi permit să adaug modesta mea contribuţie: ba Cel mai mare dintre oameni nici măcar nu S-a născut într-o casă, ci într-un grajd, numele Lui fiind acum şi în vecii vecilor Isus Christos.
pag-22-jurnal-3
Citatul din Iorga eu l-am scos la lumină, din noianul de cărţi ale savantului, pentru a-l folosi într-un reportaj despre Ceauşescu, publicat în volumul „Idealuri“, în ianuarie 1983. Casa lui, din Scorniceşti, era mai mult un bordei. Cine zice că Ceauşescu n-a fost un om mare al Statului Român este ori necinstit, ori imbecil. El a fost, deopotrivă, mare şi în virtuţile, şi în defectele sale.
A trecut 26 ianuarie 1990 şi nu s-a întîmplat nimic. Ce-ar fi trebuit să se întîmple? Nici acum nu se ştie unde e îngropat. Nişte conspiratori plătiţi de mai multe forţe străine s-au folosit de revolta spontană a populaţiei pentru a-1 lichida. Răsfoind cartea de Istorie, vom vedea că de pe la începutul Secolului al XVI-lea, după moartea lui Ştefan cel Mare, deci cam de o jumătate de mileniu aproape, ca să devii şef de stat pe teritoriul României a trebuit să te pui în slujba unei forţe străine, să fii acceptat de ea. Cine a ieşit din rînd – Ion Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Al.I. Cuza – a fost înlăturat fără milă. Aşa şi cu Ceauşescu. Care a făcut marea greşeală de a-şi îndepărta propriul Popor. La fel cum, la alte dimensiuni, Tudor îşi îndepărtase propria oaste, prin reprimări şi judecăţi sumare, cu o cruzime incredibilă, săvîrşite de faimoasa „Gardă a Uciderii“, formată din vreo 40 de sîrbi devotaţi lui, îmbrăcaţi în roşu şi negru, care apăreau din pămînt, din iarbă verde, şi descăpăţînau, sau spînzurau un pandur pentru furtul unui miel…

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI