Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (46)

in Lecturi la lumina ceaiului

30 IANUARIE 1990. La Radio Bucureşti se transmite un interviu cu Laszlo Tökeş. Afirmă că la Timişoara nu se ştie cîţi morţi sînt şi cine a tras în cine. Specimenul nu-mi place, are ceva fals şi respingător, cu nări mortuare. Mai mult ca sigur că, prin mijlocirea lui, se vor obrăznici ungurii. Se anunţă apariţia unui nou partid: Uniunea Democrată Turcă. Cu ocazia asta, ştim şi noi cîţi turci sînt în România: 70.000. Nu departe de Cimitirul Turcesc am copilărit eu, peste drum de Ghencea Militar. Acolo era un ştrand, îi zicea Turda, locul în care, pe cînd aveam numai 8 ani, m-a învăţat frate-meu, Pavel, să înot. Ce uşor se nasc şi se dezvoltă asociaţiile de idei! Îmi aduc aminte de o schiţă celebră a lui Edgar Allan Poe, pe tema asta. Azi e marţi. Trei ceasuri rele. Unul dintre ele este acela în care aud că un fost puşcăriaş de drept comun, Dide, a ajuns în Comisia de Presă a Frontului Salvării Naţionale. Asta e culmea neobrăzării! Acest Dide a fost toată viaţa un putregai, un bişniţar care schimba valută pe la colţul străzilor şi apoi tot el striga „Miliţia!“, ca să-l înspăimînte pe cetăţeanul străin, după care fugea cu călcîiele la spinare şi nu se mai oprea decît în şatra lui de ţigani. La Ministerul de Externe vor unii să-i lucreze cu „dosare“ pe Liviu Petrina şi Pop Iftene, care au devenit incomozi. Petrina era traducătorul de japoneză al lui Nicolae Ceauşescu şi Ştefan Andrei.
N-o să uit niciodată strigătul lui disperat cînd, pe holul Ministerului de Externe, stăteam de vorbă cu Ştefan Andrei, se apropia o delegaţie din Ţara Soarelui Răsare, iar Petrina urla: „Tovarăşu’ Vadim! Tovarăşu’ Vadim! Vine delegaţia! Faceţi loc!“. El nu putea înţelege că un ziarist putea vorbi cu ministrul de Externe şi fără să stea în genunchi. Citesc în presă că la mitingul de duminică s-a scandat: „Cine-a stat cinci ani la ruşi/ Nu poate gîndi ca Bush!“ – ceea ce e foarte nostim. Totuşi, cum o gîndi Bush? O altă rimă rară, care se strigă acum pe străzi: „Frontul provizoriu/ Mincinos notoriu!“. La Institutul de Arhitectură, studenţii au intrat în grevă fiindcă se afirmase în presă că Coposu le-ar fi dat cîte 10 dolari de căciulă şi costume de blugi, ceea ce, personal, nu cred. La Televiziune, Mircea Martin îl prezintă pe Ion Negoiţescu – întors din Occident – drept „cel mai important critic de după război“. Cîtă necinste! Ce lipsă de demnitate! Acest Negoiţescu nu s-a ilustrat, întreaga lui viaţă, decît printr-o înverşunată patimă homosexuală. Prin 1970, student fiind, am dus primul meu volum de teatru la Editura „Cartea Românească“. Atunci, Geta Dimisianu povestea, cu martori:
– Negoiţescu l-a invitat odată la el acasă pe Eugen Jebeleanu. După cîteva schimburi de cuvinte şi o cafea, Nego i-a spus lui Jebe: „Maestre, nu vrei să faci un duş?“. Atunci, Jebeleanu s-a înroşit de furie şi a plecat, trîntind uşa. O ştiu chiar de la el, care mi-a spus: „Auzi măgărie, să-mi propună mie una ca asta! Drept cine mă ia?“.
pag-22-jurnal-2
Alături de Martin, în studioul TV se află însuşi marele guru, care primeşte laudele cu suficienţă, cerînd ca „minţile luminate ale scriitorilor să facă politică“. Despre care „minţi luminate“ o fi vorba? Cumva printre ele se află şi cea a lui Marius Tupan? Acesta mă înjură în „Urzica“ de azi. Adică el a scris nişte romane geniale, cu cheie politică şi atacuri la dictatură, dar eu eram pus de Securitate să le fac pulbere. În realitate, Tupan ăsta e un handicapat pur-sînge, rar am văzut un amator mai ridicol şi mai gafeur ca el. Romanul de care mă ocupasem eu în „Săptămîna“ se intitula parcă „Marmură neagră“ şi era inimaginabil de prost – dintre sutele de „perle“ ale acestui Gîgă îmi aduc aminte doar una, cu o masă într-o baracă de ţară, pe o caniculă de vară, la care o femeie purta, printre muştele bîzîitoare, o blană de vulpe argintie! Cum să nu rîzi de aşa ceva? Scot capul toate omizile şi căpuşele! Actriţele de la Teatrul Tănase mă sună la telefon şi-mi spun că şoferul Sandu şi electricianul Ştefan, membri marcanţi ai F.S.N.-ului, au declarat că ei sînt hotărîţi să schimbe totul în instituţie, din temelii. La televizor mai apar şi studenţii în medicină Marcu Bogdan şi Dan Mihăilescu, care declară că mitingul de duminică a fost spart de camioane cu oameni care mînuiau ciomege. „Au venit şi cu răngile împotriva noastră. Frontul tinde spre dictatură“ – mai adaugă ei. Concluzia lor mă pune pe gînduri: „Ce n-a reuşit Ceauşescu a reuşit Iliescu – să învrăjbească un Popor!“. Şi n-au trecut nici 40 de zile! Ar fi putut un singur om să facă treaba asta? N-am toate elementele, încă nu-mi dau seama. „Au făcut o mare greşeală liderii Frontului că au rupt Poporul în două, trebuie să fie judecaţi şi condamnaţi“ – continuă studenţii. „Frontul încalcă drepturile omului, se învrăjbeşte Poporul de către acest Front, care minte întreaga Ţară, se repetă ce s-a întîmplat în 1946 şi oamenii nu-şi dau seama, poate ieşi un măcel la scară naţională. Este un act criminal!“. Un student, pe nume Marian Munteanu, afirmă că a fost martor la Palatul Victoriei cînd „domnul Coposu a fost ameninţat că va fi condamnat la moarte“. Pe acelaşi mic ecran îşi face apariţia o ţigancă cu fuste creţe, care-şi rosteşte răspicat crezul politic: „Noi vrem să fim cu domnu’ Iliescu, că dacă nu – să va întîmpla război!“. Sînt reproduse şi strigătele feseniştilor: „Vor s-ajungă preşedinţi/ Boşorogii fără dinţi!“ şi „Faceţi loc, faceţi loc/ Frontul e pe primul loc!“. Nici cu ceilalţi nu
mi-e ruşine, pentru că ce aflăm noi de la ei, în replică? „Iliescu şi Brucan/ Au pus mîna pe ciolan!“; „Ceauşescu, nu fii trist/ Iliescu-i comunist!“; „Silviu Brucan/ E un şarlatan!“ etc. Revin în forţă feseniştii, care demonstrează că în ei e „şi număr, şi putere“: „Pot să spun că am fost în forţă la Liberali şi i-am dat jos
de-acolo! Alţi colegi de-ai noştri au fost la Ţărănişti şi i-au dat jos!“. În încheierea expunerii asupra doctrinei sale politice, agitatorul (zice că e muncitor la Fabrica de Medicamente) ne lămureşte cum stă treaba: „Ce vor ei? Să ne vîndă Ţara pentru un pumn de dolari?“. Încinsă atmosferă. Ce video? Ce filme de groază? N-am mai dat drumul la video din 20 decembrie, realitatea întrece închipuirea.
pag-22-jurnal-3
31 IANUARIE 1990. Se zvoneşte că, după ultimele evenimente, ar fi o mare afluenţă de înscrieri la liberali şi ţărănişti. Pe vremurile astea, să mă ierte Dumnezeu, dar Dostoievski pare Petre Ispirescu. E omul o fiinţă abisală? Nici pomeneală, e mai mult decît abisală: e dublă, e triplă, e cameleonică. Primesc telefon de la Los Angeles. E fosta mea colegă de facultate, Aurelia Albeşteanu, care mă pune în gardă că îmi fac o atmosferă foarte proastă foştii mei prieteni Aristide Buhoiu şi Emanuel Tînjală.
Asta-i drept răsplată a binelui pe care l-am făcut fiecăruia dintre ei. Mi se mai spune că Dorin Tudoran a publicat un articol foarte murdar împotriva mea, pe care, la ordinul unor trepăduşi de la Departamentul de Stat, l-au reluat mai multe fiţuici ale exilului de peste Ocean, inclusiv „Lumea Liberă Românească” a lui Cornel Dumitrescu. Cum aş putea să mă apăr?
Se risipeşte valuta Ţării cu frenezie: acuşica s-au întors din Italia (Veneţia, Milano ş.a.) Dan Petrescu, Coriolan Babeţi şi Şt. Augustin Doinaş. Şi prietenul meu cel mai bun, Eugen Barbu, ce face? Se închide în sine, se face melanholic şi, aidoma eroului său din „Săptămîna Nebunilor”, se hrisoscelizează…
1 FEBRUARIE 1990. Azi apare în „România literară“ un articol scris de Valeriu Cristea în 1984 (zice el), împotriva volumului meu „Saturnalii”. Autorul pretinde că nu i s-a permis să-l publice atunci. Fireşte, cartea mea a fost mană cerească pentru intelectualii numiţi, îndeobşte, „jidoviţi”. Nu puteau găsi ei un prilej mai nimerit de a mai linge tălpile stăpînilor, de a mai face salamalecuri, de a-şi mai pune chipe pe scăfîrlii, la Sinagogă, pentru a savura, cu coada ochiului, încuviinţarea cu care îi privesc evreii. Articolul acestui Cristea e de o mîrşăvie fără seamăn. Nu atît faţă de mine (culpă dublă, şi în 1984, şi în 1990, cînd nu mă mai pot apăra şi trag toate canaliile în mine), cît împotriva lui Eminescu. Ecuaţia e mai mult decît simplă: rabinul Moses Rosen l-a ultragiat, în scris, pe Poetul Naţional, cu calificativele infamante „fascist”, „legionar”, „huligan”, „pornograf“ şi „sifilitic“. Au existat în România numai trei oameni care i-au luat apărarea lui Eminescu, curajos, pe faţă: Pompiliu Mareea, Al. Oprea şi cu mine, toţi beneficiind de sprijinul moral al lui Eugen Barbu şi Iosif Constantin Drăgan. Restul intelectualilor nu s-a amestecat, sau, dacă a făcut-o, asta s-a produs în secret, la şuete intime. Atunci, după o întîlnire cu Moses Rosen la sediul revistei „Flacăra“ (septembrie 1980), a scris şi a publicat Adrian Păunescu abjecta „poezie“ intitulată „Noi, baciul şi rabinul“ (mai corect ar fi fost bacilul). Pe mine m-au pus la zid atît liderii P.C.R., cît şi marile publicaţii „Washington Post“ şi „Paris Match“. M-ar fi pus şi „România literară“, dar, pretextează acest V.C., n-a fost lăsată.

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI