Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (49)

in Lecturi la lumina ceaiului

Cît de ciudată, de imprevizibilă şi de insondabilă e soarta omului! Ce căţea bolnavă de lactoză şi cu puii luaţi poate fi Istoria!
Închei ziua de astăzi destul de mîhnit: în ziarul „Libertatea” apare un interviu cu fostul paroh de la Biserica Sfînta Vineri, naşul meu de cununie, Gelu Bogdan. Acesta vorbeşte despre Memoriul celor zece artişti români împotriva demolării lăcaşului, document trimis de mine prin serviciul telegrafic al Telefoanelor, pe adresa generalului Ilie Ceauşescu, dar uită să ne dea numele! Poate că sîntem ciumaţi, mai ştii? Le trec eu aici, pentru eventualii cititori din viitor: Eugen Barbu, Ion Lăncrănjan, Fănuş Neagu, Paul Anghel, Dan Zamfirescu, Mihai Ungheanu, Sabin Bălaşa, Doru Popovici, Mihai Pelin şi, cu voia dvs., ultimul pe listă, Corneliu Vadim Tudor, adică iniţiatorul şi autorul Protestului, pe care l-am citit telefonic, rînd pe rînd, şi celorlalţi. Naşule, naşule, atunci, în iunie 1987, cînd m-a ameninţat Iulian Vlad cu închisoarea, la Eugen Barbu acasă, nu te-ai gîndit ce era în inima mea? Cînd l-am sunat pe Patriarh să-i citesc telegrama la telefon şi bătrînul a strigat, speriat: „Lasă-mă, lasă-mă, nu vreau să aud nimic“, unde era curajul clerului nostru?
3 FEBRUARIE 1990. Ce minunată, ce curată la suflet e muncitorimea română! Cum ştie ea să se sacrifice pentru copii, măcar ei să răzbată în viaţă şi să fie, parafrazîndu-l pe Vasile Militam, „astăzi domni cu multă carte”. Îmi amintesc că în primăvara lui 1967, fiind elev de liceu în ultimul an, am cîştigat o Menţiune la un concurs de poezie pe Capitală. Concurs-concurs, de seniori cum ar veni, deschis tuturor scriitorilor, nicidecum o întrecere şcolară. Vestea mi-a dat-o admirabilul spiriduş literar Tudor Opriş, descoperitor de talente, argint viu, scăpărînd pe crestele Olimpului. Premiul avea şi o acoperire bănească, de 300 de lei, sumă frumuşică pe vremea aia. La Casa Creaţiei Populare, din Piaţa Cosmonauţilor, mi s-a spus că pot să-mi ridic banii, sau pot să fac o excursie, ori, dacă doresc, aş putea să primesc cărţi – la alegere. Am optat pentru ultima variantă. M-am prezentat la un depozit de pe lîngă Teatrul de Comedie, nu departe de Biserica Stavropoleos, unde mă reculegeam sufleteşte cîteodată, am arătat hîrtia ce autentifica dreptul meu de a primi volumele şi m-am aşternut pe trudă: timp de 2 ore am scotocit bine tot depozitul acela imens, dar cu folos am făcut-o, fiindcă am plecat cu braţele încărcate de Cervantes, Sainte-Beuve, Taine, Emile Zola, Rebreanu, Eminescu, Homer, Dante ş.a. Ajuns la Piaţa Unirii, în staţia din faţa bisericuţei aceleia care tot ia foc de Paşti, am luat tramvaiul 15, spre mahalaua Rahovei. Legătura de sfoară aspră a balotului de cărţi îmi cam tăiase mîinile. Şi ce credeţi că s-a întîmplat? Un muncitor, cam de vreo 50 de ani, s-a ridicat de pe scaun şi mi l-a cedat: „Ia, tinere, stai jos, fiindcă ţi-o ajunge cît ai cărat. Noi sîntem muncitori, facem bătături în podul palmei, pe cînd voi, cei care învăţaţi carte, faceţi bătături pe creier!”. Maşinal, m-am aşezat pe scaun, incapabil să dau vreo replică. Şi eu făcusem bătături dureroase, de la căratul cărţilor, dar o dată ajuns acasă aveau să mă aştepte şi celelalte bătături, spre supărarea mamei, care vedea că citesc la veioză pînă la 5 dimineaţa. Nu pot uita acea întîmplare, care a contribuit, în felul ei, la maturizarea mea. Tot astfel şi cu muncitorii noştri de astăzi. Aud că un grup masiv s-a deplasat acum, la început de februarie, la căminele de la Grozăveşti, cu cele mai paşnice intenţii, dar fără echivoc. Rupţi şi flămînzi, nebărbieriţi şi cu sufletul chinuit de frămîntarea grijii pentru ziua de mîine, aceşti copii mari şi frumoşi ai oricărui Popor au strigat sub ferestrele studenţilor: „Voi să puneţi mîna pe carte că, pînă una-alta, noi vă ţinem în şcoală!”. Şi au plecat. Învăţa-vor, oare, tinerii ce cumplit sacrificiu fac pentru societate muncitorii şi ţăranii?
pag-22-jurnal-2
Dar, viaţa merge înainte! Încep să se ridice vălurile de muşama de pe obrazul unor „revoluţionari“. Nu-mi iese din cap figura fanatică, cu ochi holbaţi, într-o necontenită transă hipnotică, pe care o plimbă prin faţa Naţiunii acest lumpen pe nume Gelu Voican Voiculescu. Recent, s-a petrecut o întîmplare plină de tîlc. Acest psihopat, care nu se ştie prin ce miracol a ajuns să fie implicat în asasinarea lui Ceauşescu, făcea parte dintr-o bandă de tantrişti şi transcendentali care, după „vînătoarea” din 1982 (cînd ruşii i-au băgat în cap lui Ceauşescu că aici e implicat spionajul american), au evoluat către aberaţii sexuale. Numitul Voican a fost anchetat pentru violarea unor fete de 14-15 ani. Omul-cheie de la Securitate, care ştie bine ce zdreanţă de om este vagabondul ăsta, se numeşte Vasile Burulean, e colonel şi a funcţionat ca şef de Birou Culte şi Secte din Inspectoratul Municipal Bucureşti al Securităţii Statului. Recent, Gelu Voican, împopoţonat cu cămeşoiul ăla à la Che Guevara, cu bandulieră şi pistol-mitralieră, i-a telefonat fostului său anchetator şi i-a spus: „Eu toată viaţa mea mi-am dorit să fiu ofiţer de Securitate. Acum am ajuns să vă coordonez“. Răspunsul a fost năucitor şi a zguduit puţin capul ăla artificial, confecţionat de borfaş pentru fraierirea celor mai slabi de înger: „Foarte bine, dar cînd veniţi să vă ridicaţi fotografiile porno, care vă arată fugărind fetiţele în pielea goală?“. „Revoluţionarul“ s-a făcut roşu pînă în vîrful urechilor şi a închis telefonul, fără a spune un cuvînt. Din bîrfele şi zvonurile zilei, care au făcut să amuţească acum Agenţia Naţională de Ştiri – îmi mai reţine atenţia acţiunea ciudată a unui anume Mazilu (rudă cu Dumitru Mazilu?), care e director la Pavilionul Expoziţional EREN, şi vinde la Consignaţia, pe bani grei, hainele primite ca ajutoare străine. De ce face el chestia asta? Din lăcomie? Sau pentru a compromite F.S.N.-ul? Nu-mi iese din cap iuţeala de mînă cu care i-au recuperat evreii pe cei care au făcut propagandă comunistă (unii chiar stalinistă). Şi mă gîndesc la Al. Stark, Cristian Unteanu, Maria Banuş, ca să nu mai vorbim de Moses Rosen. Lor li se pare absolut firesc să le facă pe toate şi să te înfunde pe tine, aborigenul păgubos, care, orice ai face, trebuie să fii tras la răspundere, împuns cu degetul, învinovăţit, redus la tăcere.
pag-22-jurnal-3
Mi se relatează abia acum (mai bine mai tîrziu decît niciodată) că în ziua de 18 decembrie 1989 emisiunea „Panorama” a Televiziunii din Ungaria a difuzat un interviu cu un personaj misterios, care anunţa că demonstranţii au capturat de la Armata Română 5 tancuri şi apoi au început luptele împotriva a 5 amfibii! Care o fi fost exact rolul Ungariei în baia de sînge de la Timişoara? Ale cui or fi fost acele cadavre neidentificate?
4 FEBRUARIE 1990. Televiziunea difuzează protestul Yolandei Eminescu faţă de cele debitate zilele trecute de nişte pretinşi urmaşi ai Poetului Naţional. Ea e profesoară la Facultatea de Drept din Strasbourg. Totuşi, unde era ea la începutul anului 1988, cînd şi-a dat obştescul sfîrşit tatăl ei, venerabilul colonel Gheorghe Eminescu? Era în Franţa şi a refuzat să vină la înmormîntare! Asta e realitatea, indiferent ce ar pretexta astăzi, că a avut obligaţii profesionale care au reţinut-o acolo sau că fiica ei, Roxana Eminescu, avea necazuri familiale, mă rog, nu mă amestec în viaţa nimănui. Şi aşa a rămas bătrînul în grija mea. Mi-a telefonat arhitectul Marcu Anghel, mi-a telefonat şi soţia lui Augustin Z.N. Pop, am mai primit mesaje din mai multe locuri – toată lumea care îl cunoscuse pe marele napoleonist şi îl îndrăgise pentru patriotismul şi cavalerismul lui era înnebunită că bătrînul n-avea loc de veci, nimeni nu ştia unde să-l îngroape, unii vehiculau chiar numele Cimitirului Pătrunjelul. Atunci am pus mîna pe telefon şi am expediat o telegramă, prin 057, pe adresa primarului-general al Capitalei, Radu Constantin. Foarte dură, ca un ultimatum, adică, vedeţi dvs., moare ultimul descendent pe linie masculină al lui Mihai Eminescu, nepotul lui direct, de frate, şi nu se găsesc doi metri pătraţi de pămînt la picioarele ilustrului său înaintaş, ne facem de rîsul Ţării şi al străinătăţii. Spre norocul nostru, al tuturor, Radu Constantin era un om cu frica lui Dumnezeu: a convocat repede o şedinţă a Primăriei şi a hotărît să aprobe înmormîntarea acelui erou de la Mărăşeşti în vecinătatea genialului său înaintaş. Aşa s-a şi petrecut, spre mîngîierea sufletească a tuturor acelora care fuseseră fascinaţi în viaţă de statura morală şi de farmecul lui Gheorghe Eminescu.

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI