Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (5)

in Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor

În preajma clădirii Radio, lume multă. Luasem cu mine un braţ de ziare „Libertatea“, pe care le-am împărţit oamenilor. Un tînăr ne recunoaşte: „Sînt rugbyst, vă ştiu, vă citesc articolele. Vreţi să vă fac loc să intraţi în Radio, să vorbiţi?“. Răspunsul nostru a fost scurt şi de bun-simţ: „Nu, mulţumim“. Barbu i-a mai zis: „Ajută-ne să trecem mai uşor de toate cordoanele astea!“. Ne-au însoţit cîţiva prieteni ai tînărului, pînă am ajuns pe la Piaţa Matache. Apoi, cu greu am ieşit în Str. Lemnea, dar, cînd am ajuns în dreptul Restaurantului Chinezesc, de pe nişte acoperişuri de clădiri se trăgea îngrozitor. În cine? Nu circula nimeni! Ne-am refugiat înăuntru. Am reuşit să dau un telefon acasă, să-l rog pe cumnatul meu, Gică, să vină cu maşina să mă ia de la Barbu din faţa porţii. Pînă la urmă, cu greutate, l-am condus pe Nea Jean acasă. Nici n-am ajuns bine la casa mea, că mă pomenesc sunat de el la telefon: „Alo, Vadime, au rămas fetele alea singure la redacţie. N-ai o maşină să le duci acasă?“. Accept, ce pot să fac? Dar de unde maşină? Îmi vine ideea să-i telefonez vecinului meu, Mugur Stan. Cavaler şi el, ca şi mine, omul e de acord. Întîmplător, are pe mînă un ARO alb, care îi aparţine lui Janos Fazekaş, nu ştiu de ce acesta i l-a împrumutat. Ne aventurăm în noapte, spre marea disperare a soţiei şi a nepoatei mele, Daniela, care a venit la noi, pentru că la ea, în zona Cotrocenilor, se trage năucitor. Din păcate, nu putem pătrunde cu maşina prin nici o barieră. Mai rău, pe Ştirbei Vodă, exact în dreptul aceluiaşi Restaurant al M.A.I., ne pomenim cu un val de demonstranţi care mergeau pe mijlocul străzii. Un beţivan aruncă cu o sticlă în parbriz, pe care îl face ţăndări, nisip, nu alta, dar, din fericire, noi nu păţim nimic. Mugur întoarce pe străzile laterale, pe la Editura „Cartea Românească“. Nu mai poate continua. Văzînd un ARO alb şi crezînd că e vorba de vreun demnitar comunist, care fuge, un alt derbedeu încearcă să dea cu o bîtă pe fereastră. Ce-i drept, prin cîteva locuri am trecut mai uşor, pentru că deschisesem geamul şi am strigat: „Fraţilor, sîntem ziarişti!“. Cu chiu, cu vai, ajungem acasă. Dau telefon la redacţie, dezolat, dar fetele se descurcaseră prin forţe proprii, n-a păţit nimeni nimic. La televizor, spectacol grandios! Îl văd însîngerat pe colegul meu de la Agerpres, marele handbalist Dan Marin. E prezentat de Victor Ionescu ca terorist. Îl mai apasă şi Cornel Pumnea. Bietul om! Să fi tras el în cineva? O figură antipatică face Ioan Grigorescu, care adoptă un aer de uncheş sfătos, laudă Programul prezentat de Ion Iliescu, rîde tîmp şi vorbeşte de „cifru cromozomic“ (ce-o fi aia?). Doamne, se perindă pe micul ecran toţi nebunii! Unul interpretează un fel de scenetă, cu o paporniţă la picioare, relatează discuţiile lui cu un prim-secretar, dar el întreabă, tot el răspunde, zice ceva şi de soacră-sa. Într-un tîrziu, apare Nicu Ceauşescu, lovit, speriat, însîngerat. Nepoată-mea, Daniela, e impresionată de starea jalnică a lui, simte o adevărată milă creştină. Curg ameninţările, reproşurile, acuzaţiile grave. Eu însumi am fost ameninţat azi, la scurtă vreme de la fuga lui Ceauşescu. Întîi m-a sunat o femeie, semăna perfect la voce cu o prietenă de-a mea, doctoriţa (…): „Ai dat de dracu’, ţi-a fugit stăpînul, să te văd acum pe cine-o să mai lingi!“. A doua oară, m-a sunat un bărbat, cu voce de asasin potenţial, tremurată: „Ţi s-a înfundat. Ai să vezi tu ce-ai să păţeşti!“. Îmi păstrez calmul şi-l întreb: „Domnule, nu ştiu cine eşti, dar te întreb ceva: ce-ai de gînd să faci? Mă omori?“. El continuă să gîfîie în aparat: „Lasă, lasă, aşteaptă numai şi-ai să vezi ce-o să-ţi fac…“. Ce ciudată natură mi-a dat Dumnezeu! În loc să mă sperii (chiar aşa, de ce să mă sperii, ce făcusem eu?), i-am răspuns: „Maistre, nu ştiu ce vrei să-mi faci matale, dar îţi spun ce-o să-ţi fac eu: te bag în p… mă-tii!“.

23 decembrie 1989. Am dormit puţin. Aproape toată noaptea trecută ne-am uitat la televizor. Nici acum nu-mi revin, tot am impresia că nu-i adevărat. Doamne, ce gînduri ai cu ţara asta? Întreaga noapte s-a tras în neştire, mai ales în zona Gării de Nord. Pretutindeni se vorbeşte de terorişti, de „copii ai lui Ceauşescu“, adică orfani arabi care au fost crescuţi aici şi i-au jurat credinţă. Dar unde o fi Ceauşescu? Şi de ce a trebuit să dispară în sus cu elicopterul, cînd putea să dispară în jos, prin labirinturile interminabile ale Bucureştilor? Cine l-a sfătuit? Pe la 7 dimineaţa, ies cu căţeii afară. Încă mai răsună împuşcături, sporadic. Zar, dalmaţianul, trage de zgardă ca un nebun, să reintre în bloc. Ceilalţi doi – Lupuşorul şi Stela – sînt înlemniţi de frică, se furişează pe după colţuri, nu sînt în apele lor.

Nu-mi iese din minte scena de azi-noapte, de la Televiziune: în studioul 4 s-a stins lumina, eram cu toţii siguri că atacatorii vor năvăli şi îi vor face chisăliţă pe cei prezenţi, dar totul s-a terminat în mod fericit, a apărut de cîteva ori căpitanul ăla tînăr, cu diagonală pe piept şi uniformă nou-nouţă, ca la filmare, şi a rostit radios: „Situaţia e sub control, n-aveţi nici o grijă!“. Totuşi, dacă cineva ar fi dorit să oprească emisia, n-ar fi tras mai întîi în antena de pe turnul Televiziunii, n-ar fi aruncat în aer reţeaua electrică? După-amiază, mă pomenesc cu fratele meu, Marcu, şi cu prietenul lui din copilărie, Marin Mirea. Amîndoi sînt îmbrăcaţi în uniformă de luptă. E alarmă de război. Abia acum, cînd îl văd cu ţinuta asta marţială, îmi dau seama că situaţia e de o gravitate extraordinară. Marcu îmi spune: „Poate că era mai bine, cînd ai fost ultimele dăţi cu echipele de fotbal, să fi rămas în străinătate. Te întorceai după un an-doi, s-ar mai fi liniştit treburile. În ochii oamenilor, tu şi Barbu tot de-ai Puterii sînteţi, deşi aţi făcut cele mai curajoase acţiuni“. I-am răspuns cu calm: „De ce, Marcule, să rămîn în străinătate?

N-am rămas eu în primăvara lui 1979, cînd cei de la Universitatea din Viena mă rugau să mai stau, să-mi dau doctoratul în filozofie, sau în Istorie. Şi uite că m-am întors, aici e ţara mea. În definitiv, ce-am făcut eu? Am omorît oameni? Uitaţi-vă şi voi unde locuiesc, într-un bloc prăpădit, cu 14 staţii de tramvaie şi de autobuze sub geam şi cu o benzinărie alături. Am fost eu un profitor?“. Intervine Marinică, inteligent şi civilizat, ca întotdeauna: „Corneluş, stai liniştit, Armata ţine la tine, te vom apăra noi“. Armata, Marea Mută! Ce ciudat sună acum expresia asta! Ani de zile, n-o lua nimeni în seamă, era batjocorită şi alimenta cele mai stupide bancuri, iar astăzi toată lumea îşi leagă speranţele de ea. Prin 1987, cînd o duceam pe mama la Spitalul Fundeni, cu Dacia roşie şi ruginită a lui Marcu, ea îi reproşa acestuia, cu năduf: „Voi sînteţi de vină, Armata! Aveţi arme şi nu-l împuşcaţi pe nebunul ăsta, proştilor!“. Ea vorbea aşa, care n-ar fi omorît nici o furnică. Pe urmă, revenea la sentimente mai bune, iar atunci cînd intervenea şi tata, în reuniunile noastre de familie, concluzia lor era cam asta: „Lasă, că merge şi aşa, cine vreţi voi să vie? Ruşii? Dă-i încolo de nenorociţi! Americanii şi englezii? Ne-au vîndut tot timpul! Măcar ăsta-i nebunul nostru, a făcut şi lucruri bune pentru ţară. Dacă nu era regimul ăsta, n-ajungeaţi voi, copiii unui amărît de croitor, la şcoli înalte!“. Astăzi, mama nu mai este. Refuz să pronunţ sau să mai scriu cuvîntul „moartă“. Ea nu mai este, nu poate fi „moartă“. O forţă mai puternică decît fluidul meu vital mă învăluie şi mă face să trăiesc în credinţa că Dumnezeu a chemat-o la El şi că ea vede şi judecă tot. Îi spun lui Marinică: „Ascultă la mine, toată debandada asta se va termina şi ai să vezi că tot noi, românii, o să venim la Putere!“. Acum au plecat. Se duc la Minister. Parcă mă încearcă o undă de regret că nu mai fumez. M-am lăsat în iunie 1989, fumam ca un turc. Şi uite că trăiesc încercări unice într-o viaţă de om şi n-am cîrja de sprijin, care era odinioară ţigara. Dar mă ţin tare. Primesc mai multe telefoane. Foştii mei colegi de la „România liberă“, Ion Bocioacă şi Marius Georgescu, mă sună şi mi-l dau pe… Băcanu! Schimbăm cîteva cuvinte, de îmbărbătare reciprocă. A fost eliberat şi Mihai Creangă. La începutul anului, după cîteva săptămîni de la arestarea lui Creangă, pe la 12 noaptea, pe cînd îmi plimbam căţeluşii, am simţi un imbold năvalnic să-i fac o vizită (stă la două blocuri de mine), să-i întreb familia dacă are nevoie de vreun ajutor. Mi-am luat inima în dinţi şi

m-am dus. Acasă nu erau decît băiatul lui şi o bunică. Am vorbit în şoaptă, în bucătărie. Am riscat, dar aşa sînt eu. Un prieten din Televiziune îmi relatează o întîmplare incredibilă: „Un medic ginecolog şi soţia sa, oameni cam de vreo 60 de ani, care locuiesc într-o vilă pe Str. Teheran, au fost sfătuiţi de un grup de militari să iasă discret din vilă, pe lîngă casă. Le-au spus că au informaţii precise că în casa lor se ascund terorişti. Cei doi au ieşit în mare grabă, cu ce aveau pe ei, nişte halate de casă. Imediat cum au ajuns în stradă, soldaţii au pus tunul pe casă şi au făcut-o praf. Medicul a făcut infarct, e la spital“. Zvonistica e în floare, nu mai ştii ce e adevărat şi ce nu. Bine, oricum, că funcţionează tefefoanele. Dar, ce straniu! Toată perioada noiembrie-decembrie, telefoanele din zona C.C. al P.C.R. n-au mers, ori au mers cu toane, se spunea că sînt defecţiuni la cablurile subterane. Ştiu asta de la fata care joacă în piesa mea, Ortansa Stănescu, stă în Blocul Eva; a avut telefonul defect vreo două luni, am tot încercat s-o ajut, dar fără succes, pentru ca acum să constate că telefonul şi-a revenit, ca prin farmec. Aflu de la Robi Urs, conferenţiar la A.S.E., care locuieşte lîngă Televiziune, că nişte ofiţeri şi soldaţi i-au furat tot ce avea în casă, bucată cu bucată, sub ochii lui, au încărcat totul într-un camion şi duşi au fost! Vorbesc cu Marga şi cu Eugen la telefon. Înţeleg că prin zona lor, pe la Piaţa Romană, se trage în delir. De altfel, nici nu trebuie să-mi spună ei, fiindcă se aude în aparat. „Vadime, ce zici, mă, ce ne-a făcut nebunul ăsta de Ceauşescu?“ – mă întreabă Barbu. Îi răspund ce i-am răspuns şi lui Ioan Alexandru, în 20 decembrie, în faţa Casei Scînteii: „Domnule, n-am nici o vină, aşa e cînd sifilisul se urcă la cap şi devine politică de stat! L-am iubit pe omul ăsta, dar, între timp, s-a înălţat la cer şi, de fapt, noi vorbim despre doi Ceauşescu – unul de pînă la 1984, iar altul…“.

Lidia îmi telefonează şi mă invită să stau la ea, în Drumul Taberei. Adevărul este că s-au înmulţit telefoanele de ameninţare. Se aude că prin oraş au început să se plătească poliţe. Nu ştiu dacă e adevărat, dar un redactor din Televiziune ar fi fost ucis, din răzbunare. Îi spun soră-mii că nu vin decît cu cei 3 căţeluşi ai mei. Nici ea n-o duce mai bine, tot în două camere de bloc locuieşte, cu bărbatul ei. Pînă la urmă, spre seară, ne ducem la ea. Poate va trece ceasul rău. S-a tras toată noaptea. În răstimpuri, Marcu traversează strada, de la Minister, şi vine la noi, în Ho Şi Min. E clar că îi atacă cineva, dar nu se ştie cine. La televizor, parcă s-a mai ordonat puţin haosul. Apar profesioniştii. Fostul poet stalinist Dan Deşliu dă să citească o „listă neagră“, de scriitori şi artişti colaboraţionişti, care, în mintea lui, ar trebui să aibă soarta acelora care au colaborat cu nazismul (?!). Ce nemernic! L-a oprit cineva la timp.

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI