Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (50)

in Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor

Pentru cine nu ştie ce fel de om era colonelul, o efigie a vechii noastre aristocraţii ţărăneşti, voi istorisi o mică întîmplare. Prin 1987, i-am propus să fac demersurile necesare pentru ca Armata să-l avanseze la gradul de general. În ideea asta vorbisem deja cu Ilie Ceauşescu: „Ar prinde bine Armatei Române ca în rîndurile sale să fie şi un general cu numele Eminescu!“. Nea Ilie nu putea să refuze, pentru că şi el îl iubea pe bătrîn, ştia bine ce fapte de arme săvîrşise în primul şi în cel de-al II-lea război mondial, ca să nu mai vorbim de strălucita monografie închinată lui Napoleon Bonaparte. Şi totuşi, Gheorghe Eminescu n-a fost de acord. Mi-a dat telefon într-o zi şi mi-a spus, cu glasul său dulce, molcom, cu un uşor accent moldovenesc: „Dragă Cornel, iartă-mă, dar nu pot primi această onoare. Nu cred că o merit. Şi apoi, la vîrsta mea de peste 90 de ani, n-ar mai avea nici un rost! Eu am plecat supărat din Armată“. Bine că am mai apucat măcar, în ianuarie 1988, să realizez un interviu cu el, filmat pe videocasetă de operatorul Nicolae Girardi. Începe să se ducă lumea aceea! Ni se risipesc bătrînii, ne trezim într-o dimineaţă şi aflăm că a mai dispărut unul, şi apoi altul, şi uite-aşa se spulberă şi trece spre tărîmul umbrelor falanga unei generaţii care fusese odinioară fala acestei Ţări…
Dar, să revenim la oile noastre. Care sînt ditamai berbecii, de mărimea unui măgăruş ca Silviu Brucan. A demisionat puşlamaua din Front! Cunoscutul maur (tăiat împrejur) şi-a făcut datoria: l-a lichidat pe Ceauşescu, a desfiinţat „Săptămîna“, a băgat cîteva sute de oameni la puşcărie, s-a căpătuit cu o vilă şi mai somptuoasă, a plătit cu vîrf şi îndesat tot felul de poliţe, aşa că acum s-a retras la pensie, ca să-şi consume parnosa trădării. La Televiziune, P.M. Băcanu se înfiinţează cu o listă de semnături ca Octavian Paler să fie preşedinte al RTV, dar acesta a refuzat. La ce bun să mai fie, nu mai fusese o dată, prin anii ’60-’70, vicepreşedinte? A fost mahăr mare timp de 5 ani la RTV şi timp de 13 ani la „România liberă“, ziar unde a lansat şi impus formula „Epoca de Aur“. Vorbesc cu Pop Iftene la telefon, ca ţărăniştii să nu se lase manevraţi de „Europa liberă“, pentru că, a doua zi, patrioţii români ar fi arestaţi cu toţii. „Nu faceţi cartel electoral cu ăştia“ – îi mai spun. „Păi ce, am făcut“ – îmi răspunde ardeleanul. Mă vizitează Soby Cseh, care vine direct de la Petre Roman. E impresionat de siguranţa de sine a acestuia. Au vorbit şi despre situaţia mea. „Ai salutări de la Petre Roman – îmi spune Soby – ştie că eşti o victimă, dar să nu-ţi faci probleme, fiindcă eşti un superprofesionist“. E bine şi atît. Se mai aude de o demisie răsunătoare din F.S.N.: cea a Doinei Cornea. Gura tîrgului turuie că femeia s-a supărat pentru că statul ar fi refuzat să-i permită fiicei sale să cumpere, împreună cu nişte belgieni şi francezi, Uzina „23 August“. Instantaneu, nişte echipe de zgomote lansează aberaţia că respectiva gospodină va cîştiga Premiul Nobel pentru Pace. E ridicol! Dar am învăţat să nu mă mai mir de nimic. „Nimic nu-i contra aşteptării, trebuie să ne aşteptăm la orice“ – zicea un antic grec. Noaptea, pe micul ecran, vedem un film despre vînătorile lui Nicolae Ceauşescu prin munţii Ţării, cu mii de leşuri şi cranii de urşi, de cerbi… Ca un iubitor de animale ce sînt, nu pot decît să mă revolt de masacrul ăsta. Cine ştie cum l-or mai judeca acum pe Nea Nicu acolo, sus, toate vietăţile astea ciuruite de gloanţe. Na, că l-au vînat şi l-au ciuruit şi alţii pe el…
5 FEBRUARIE 1990. Încep săptămîna, de luni dimineaţa, pus pe fapte mari. Am o mistuitoare dorinţă să mă mut cu casa lîngă bietul tata. Îl simt cum se stinge, încet-încet, după mutarea mamei la Domnul, tata nu mai are nici un rost, nici poftă de viaţă. Am acum o ilustrare vie a elegiei „Amărîtă turturea“, ori a legendei antice Philemon şi Baucis, turnată în bronzul unor versuri atît de frumoase de Goethe, chiar în „Faust“. Cum să-l împac pe tata? Ce să-i spun? Mă duc uneori pe la el şi, cînd îl văd cu cojocelul alb al mamei, să-i ţină şi lui oasele şi plămînii bolnavi, cînd îl zăresc cum se mişcă gîrbovit prin odăiţă, printre fotografiile şi lucrurile ei, îmi vine să urlu şi să mă pulverizez în neant, să dispar, să dispar… Zilele trecute, am aruncat o privire din stradă, prin gardul de sîrmă al casei din Str. Dr. Staicovici nr. 25. Ţărăniştii au angajat un grădinar, au aşezat nişte bănci şi scaune, vor să facă sediu pentru tineretul lor. Slabă speranţă să mai capăt eu locuinţa, pe ce-au pus mîna bătrînii ăştia stătuţi… Îmi iau, totuşi, inima în dinţi şi, însoţit de frate-meu, Marcu, mă duc din nou la sediul central al ţărăniştilor. Marcu rămîne afară, la maşină, e militar şi nu vrea să fie bănuit că face curte vreunui partid. Intru numai eu. Am la gît un fular de mohair verde, l-am cumpărat la Viena prin 1978, acum a început să fie ros şi mîncat de molii. O băgătoare de seamă de la uşa lui Coposu mă interpelează: „Aaaa, aveţi fular verde, sînteţi legionar!“ Cu numai cîteva zile înainte, aceeaşi zuză se luase de fularul meu roşu: „Aaaa, aveţi fular roşu, sînteţi comunist!“. Războiul Fularelor în citadela ţărănistă poate fi foarte interesant, întrucît, de pe unde m-am tot dus cu echipele de fotbal, mi-am cumpărat mai multe accesorii de-astea vestimentare: unul galben (musai sînt chinez!), unul negru (sînt adeptul lui Mandela, nu se discută!), unul mov (de bună seamă că l-am furat de la mormîntul Reginei Maria!) etc., etc. La ţărănişti e vînzoleală mare. Dau nas în nas cu doi fotoreporteri Agerpres, Vasile Moldovan şi Corneliu Mocanu, care au venit să-şi ofere serviciile. Pop Iftene mă prezintă venerabilului Gabriel Ţepelea, care mă salută cu multă căldură. Apare şi fratele doctorului Radu Rey, pe care Iftene îl acuză că i-a şterpelit un ziar. Extrem de aferat şi agitat e Liviu Petrina, căruia i-a dispărut umilinţa onctuoasă pe care o avea pe cînd făcea cîte 2-3 ore de anticameră la Eugen Barbu şi la mine, acum e şi el dizident, ţărănist şi manist, din tată-n fiu! Nici nu deschid bine gura ca să întreb de situaţia casei, că Liviu Petrina mă şi repede: „Ai început să faci presiuni asupra noastră, lasă-ne să lucrăm!“. I-am pus cruce şi ăstuia, ar fi foarte bun în piesa lui Aurel Baranga, „Mielul turbat“. Intru la Coposu. E îmbrăcat complet în negru, avînd şi o helancă pe gît, tot neagră. Fumează cu nesaţ. Abordez o temă: cea referitoare la „dictatura democraţiei“. Nu-i de acord, zice că aşa ceva nu există. Eu îi argumentez nu numai că există, ci şi că ne izbim de ea la tot pasul, fiind vorba de anarhie. Ne despărţim cordial. Sincer să fiu, nu auzisem niciodată de Coposu, pînă la sfîrşitul anului 1989. Ştiam de alţi fruntaşi ţărănişti, cum era N. Carandino, care îl priveghease pe Iuliu Maniu şi, ulterior, pusese pe hîrtie nişte amintiri. Auzind el, prin 1987, de intenţia mea de a scrie biografia lui Maniu (reprimată scurt de generalul Constantin Nuţă), Mihai Pelin mi-a făcut rost de cele cîteva pagini din Memoriile nepublicate ale grecului, de unde reieşea că ultimele cuvinte ale ilustrului bărbat fuseseră: „Ce femeie frumoasă a fost Clara!“ – nu ştiu dacă se referea la preaiubita-i mamă, care se numea Clara, sau la o ibovnică din tinereţe, o unguroaică ce purta acelaşi nume. Eugen Barbu crede că Maniu a fost homosexual, fiindcă purta ciorapi de mătase şi nu s-a însurat niciodată – zadarnic susţin contrariul, cînd pune Patronul pleoapa pe unul… Mă întorc în biroul de lucru al „staff“-ului ţărănist. Mi-am luat adio de la casă. Pop Iftene vorbeşte la telefon cu generalul Victor Stănculescu, mi se pare că e ministru pe la Economia Naţională. Îi fac semn să mi-1 dea şi mie. Apuc să dialoghez cu cel care l-a lichidat pe Ceauşescu. E jovial, dar destul de distant. „Dă-mi un telefon, treci pe la mine, da, da, mai vorbim, la revedere“. Nu acestea fuseseră relaţiile dintre noi. Dar, nu pot să mă plîng. Stănculescu a fost un om extrem de civilizat – de cîte ori îl vizitam la M.Ap.N., înainte de decembrie 1989, îmi făcea cadou cîte o sticlă de coniac grecesc, Metaxa, ceea ce arată că omul are stil. Toate astea iau sfîrşit brusc în clipa în care în birou năvăleşte un pitic înfuriat, cu părul năclăit de briantină:
– Cine e Corneliu Vadim Tudor aici? Am aflat că e aici, înăuntru!
Concomitent, prin uşa întredeschisă, cîţiva tineri ţărănişti îl instigau la investigaţii, la modul „ştim noi că e aici, a fost identificat, hai să-l vînăm!“. Am crezut, iniţial, că a trimis vorbă Marcu după mine, să ies o dată, că are treabă. Am răspuns, senin, că eu sînt. Şi atunci, arătarea aia
s-a învineţit de furie şi a început să urle:
– D-ta n-ai autoritate morală să vii aici! N-ai dreptul, după cîte ai scris şi-ai dres! ş.a.m.d.

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

pag-21-jurnalul-1
* Începutul anilor 2000. La o Conferinţă de Presă, o serie de persoane vin să-şi arate ataşamentul faţă de PRM şi de Tribun: Irina Loghin, Dumitru Dragomir, Dumitru Puzdrea, Lucian Bolcaş. În imagine mai apar şi doi oameni de caracter: generalul Ioan Cîrciumaru şi profesorul Gh. Buzatu. Astăzi, Lucian Bolcaş contestă PRM pentru alegerile parlamentare. De ce? A uitat că de aici i s-au deschis căile către cariera politică?

pag-21-jurnalul-3
* Anul 2000. La Palatul Regal din Varşovia, preşedintele PRM este ales membru al Academiei Mondiale „Albert Schweitzer“, primind Medalia de Aur a acestei celebre instituţii internaţionale. Alături se află prof.univ.dr. Mircea Ifrim, devenit, printre altele, şi preşedintele Academiei de Ştiinţe Medicale din România.

pag-21-jurnalul-2
* Dezvelirea, la Bucureşti, a unei statui a fostului preşedinte al Azerbaidjanului, Haidar Aliev, a prilejuit întîlnirea preşedintelui PRM cu actualul preşedinte, fiul celui dispărut. Dar, în imagine, Vadim apare alături de ambasadorul acestei ţări.

COMENTARII DE LA CITITORI