Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (51)

in Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor

Eram, deja, obişnuit cu istericalele străzii. I-am răspuns individului, calm, că am toate drepturile, din moment ce sînt invitat de cîţiva fruntaşi ţărănişti, iar unui oaspete, care nu ţi-a făcut nimic, nu i te poţi adresa astfel. Dar, întrucît omuleţul spumega pe mai departe, l-am întrebat, tot calm, pe Pop Iftene, dacă ei au măturat în dimineaţa aceea pe jos. Ardeleanul, şugubăţ, m-a întrebat, la rîndul său, de ce vreau să ştiu chestia asta:
– Pentru că vreau să mătur eu cu nebunul ăsta pe jos, lua-l-ar dracu’ de paranoic, că dacă-i trag una acum zboară pînă pe scaunul statuii lui C.A. Rosetti!
Aşa s-a potolit limbricul. Am aflat şi numele lui: Ticu Dumitrescu.
Plec scîrbit de la ţărănişti. Sînt nişte oameni dificili şi inadaptabili. Mă conduce Pop Iftene pînă la stradă. A ieşit soarele, dar gheaţa umedă de pe jos e înşelătoare. Afară mă aşteaptă Marcu lîngă Dacia lui, prăfuită şi ruginită, veche de prin 1975. N-a reuşit băiatul ăsta să strîngă un ban, niciodată. Dacă toţi ofiţerii Armatei Române sînt aşa de săraci şi poartă hainele fraţilor lor, atunci e vai şi-amar de noi. Profit de absenţa unor martori incomozi şi îl întreb pe amicul meu diplomat:
– Ascultă, Pop, am aflat că P.N.Ţ.-ul urmează să primească 100 de milioane de dolari pentru campania electorală, în schimbul a 3 întreprinderi mari, vîndute în viitor. Ce zici de chestia asta?
Interlocutorul meu nici nu clipeşte. Tace. Este vizibil că ştie ceva, dar este şi mai clară uimirea lui că am aflat şi eu! Încep să mă lămuresc. Pornim spre casă. Mă simt eliberat. Am nutrit speranţa, pentru cîteva zile, că bătrînii politicieni care au zăcut prin puşcării vor putea reînnoda o tradiţie glorioasă a societăţii româneşti. Dar e o simplă iluzie. Sînt răi şi intoleranţi. Dar, ca să fiu sincer, nici cu ceilalţi nu mi-e ruşine. Impresia de ansamblu este că toată lumea urmăreşte pe toată lumea, toată lumea demască pe toată lumea. Frontul strînge informaţii despre partide, acestea strîng despre Front, ca dovadă chiar rugămintea pe care mi-a adresat-o azi Pop Iftene, să-l dau legat pe Petre Roman, fiindcă asta-i prioritatea lor acum. Frumoasa mea fostă colegă Speranţa Scărlătescu îmi spune că cineva a pus mîna pe fototeca specială a Agerpres-ului, unde există atîtea poze compromiţătoare. Mai aflu că o echipă din Canada a filmat nişte bătăi declanşate de F.S.N., dar nu le popularizează acum, ci la alegeri, pentru a avea efectul scontat. Din nefericire, tineretul, care nu poate fi şantajat şi compromis cu nimic, fiindcă n-a avut timp să se murdărească, e folosit de unii şi de alţii – el, acest tineret, deschide ochii asupra democraţiei pe o imagine strîmbă, hidoasă, care ne va asigura perpetuarea blestematului balcanism pentru încă o generaţie, cel puţin. Am vrea noi să fim Elveţia sau Suedia, dar nu se poate. Cine ne trage în jos? În primul rînd, ţiganii şi ungurii. La televizor, spre seară, se difuzează un interviu cu procurorul-şef al judeţului Harghita, Maria Rus. Femeia ne spune că în ziua de 22 decembrie 1989, s-au înregistrat 6 crime în Odorheiul Secuiesc: 5 cadre ale Ministerului de Interne şi 1 preşedinte de C.A.P. Tot la televizor se mai relatează şi alte isprăvi ale beţivanilor unguri: în ziua de 23 ianuarie 1990, vreo 7-8 nemernici, cu palinka-n nas, au bătut lumea la Borsec şi au atacat cu bîte şi cuţite chiar o patrulă a Poliţiei, care, normal, a tras. Dar de ce oare se află toate astea atît de tîrziu? E tot mai limpede că nu putem rămîne deoparte. Mă sfătuiesc cu Eugen Barbu şi, copăcel, se conturează publicaţia noastră: o să-i zicem „Fapta“, după titlul ziarului condus de Mircea Damian, unde a debutat Patronul prin 1946. Noua publicaţie va avea 16 pagini şi va fi săptămînală. Eugen Barbu va fi director, eu voi fi secretar general de redacţie, vom angaja 1 secretar tehnic, 2 reporteri, 2 dactilografe, 2 corectori şi 1 fotograf, în total 10 oameni, cu noi cu tot. Ne facem şi noi planuri. Dar cine va da primul impuls? Cu ce bani vom deschide „prăvălia“! Patronul îmi mărturiseşte că are 1.200.000 de lei la CEC, dar sînt singurii lui bani şi e înspăimîntat de spectrul falimentului.
– Vadime, fă ceva, descurcă-te, fiindcă eu nu vreau să mor cu portărelul la cap, falit, cum l-am văzut pe Mircea Damian…
Descurcă-te, da, uşor de zis, dar de unde să fac rost de bani? Şi cine ne va apăra de provocările sistematice, de capcanele tipografiei şi ale difuzării, care te pot purta pe talazurile incertitudinii ca pe o coajă de nucă?
6 FEBRUARIE 1990. „Se risipeşte Ţara, Doamne” – spuneau boierii la vreme de restrişte, dar voievozii rareori ascultau. Puterea e un drog foarte ciudat şi, în orice caz, a făcut mai multe victime decît haşişul, opiumul sau marijuana. Unde or fi plantaţiile de canabis ale Puterii? Pe ce Planetă?
N-au trecut nici două luni de la cumplita glaciaţiune din decembrie şi în România se resimte o acută lipsă de autoritate. Sînt tot mai îngrijorătoare informaţiile despre ţigani. Am auzit că în acele zile fierbinţi, din preajma Crăciunului, nişte găinari tuciurii şi-au făcut loc pe postul de Televiziune, mituindu-l pe Ion Caramitru cu 5 kilograme de aur. Acum au prins curaj, pretind că au fost persecutaţi de Ceauşescu. Nimeni nu le zice nimic. În Pasaj, la Universitate, nişte haite nespălate joacă barbut pe zeci de mii de lei, în văzul poliţiştilor neputincioşi. Prin alte zone ale Capitalei, fac un trafic ordinar de icoane şi aur (de cele mai multe ori fals) – au îndrăznit nişte poliţişti să-i întrebe de autorizaţie, dar baragladinele
i-au înjurat, ameninţîndu-i că Ion Caramitru e de-al lor (?!). Nu sînt rasist, n-am cum să fiu, organic, pentru simplul motiv că am crescut cu Biblia în casă şi mă consider un creştin practicant. Dar nu pot să nu mă gîndesc cît de mult ne trag în jos ţiganii, cît rău pot face acestei Ţări. Nu mă credeţi? Luaţi, spre comparaţie, două comunităţi: o obşte ţărănească curată, din Maramureş, sau Moldova, sau Oltenia – şi periferia unui oraş cu sălaşe de ţigani, care atacă mai rău ca lupii, o dată îi vezi în vîjîială prin pieţe, cu mersul ăla al lor imposibil, de animale decerebrate, cu ochii tot după furat, cu înjurăturile cele mai bestiale în gură, cu pornirea atavică de a lovi, de a îngrozi, de a face rău. De o parte sînt românii, cu frica lui Dumnezeu în sîn, cu datinile şi obiceiurile lor milenare. De cealaltă parte sînt ţiganii, o rasă ciudată, cu care ne-a blestemat Dumnezeu şi care s-a înmulţit în neştire, primejduind fibra biologică a mult prea tolerantului Popor Român. Nu contest că din rîndul ţiganilor s-au ridicat şi oameni de valoare – muzicieni, sportivi, chiar profesori şi generali -, dar asta s-a datorat asimilării lor, faptului că au renunţat la apucăturile hoardei şi au intrat de bună voie în matricea modelatoare a civilizaţiei altor popoare. Şi ce deziluzie crîncenă, să vezi că în satele locuite pînă nu demult de nemţi, în Ardeal, s-au statornicit pîlcuri de ţigani, îmbîcsind şi umplînd de o funingine puturoasă nişte edificii care fuseseră strălucitoare! Prin iarna dinspre 1981 spre 1982, am vizitat, fără voia mea, un apartament de bloc, locuit de ţigani. Locuiam pe atunci într-o garsonieră la etajul 8 al unui bloc din Parcul Institutului Politehnic (în Cartierul Militari), mi-o atribuise primarul de la Sectorul 1, Dumitru Gherghişan, la stăruinţele colegului meu de la Agerpres, Iosif Socaciu, care vedea cît mă chinuiam dormind pe la fraţi. Aşadar, mă întorceam seara, pe la 7, de la redacţie. Traversînd un scuar care despărţea staţia de autobuz de blocul meu, aud deodată nişte strigăte disperate: „Săriţi, mă omoară ţiganii! Ajutooor!”. Întotdeauna m-am amestecat în incidente de-astea, cu succes, împotriva tuturor sfaturilor, fiindcă am o natură justiţiară, care nu suportă nedreptatea, orice s-ar întîmpla. Am alergat în direcţia zgomotelor, am mai apucat să văd vreo 3 mogîldeţe dispărînd în noaptea de iarnă şi, în cîteva clipe, am descoperit în zăpadă un bătrîn cu gura ca o purpură putredă, plină de sînge. L-am ajutat să se ridice, apoi am fugit după agresori. Inutil. Parcă intraseră în pămînt. M-am întors la bătrîn. Plîngea. Hoţii erau nişte puşti ţigani, unul de vreo 16 ani, care îl atacaseră din senin şi îi furaseră servieta cu acte. L-am condus pe bietul om pînă acasă. Apoi m-am dus la mine, sus. Am telefonat la Miliţie. Nu m-am lăsat pînă nu l-am găsit pe şeful Miliţiei Capitalei, generalul Gheorghe Vasile. Om săritor de felul lui. Au venit două maşini, cu vreo 10 miliţieni. Am început căutările prin împrejurimi. Nişte vecini ne-au pus pe o pistă: puşlamalele nu puteau fi decît dintr-o familie de ţigani, care locuia într-un bloc vecin, ăştia fiind renumiţi şi pentru alte acte de vandalism şi furtişaguri. Urcăm pînă la apartamentul cu pricina. Nu era încă 9 seara, Miliţia încă mai putea să sune la uşă. Dar aici n-avea la ce să sune, firele erau smulse. Un plutonier tînăr bate în uşă. Cu mare greutate ne deschide cineva. Intrăm.
Doamne, ce-am văzut acolo voi povesti şi la Judecata de Apoi! În 2 camere de bloc, destul de spaţioase şi, odinioară, nou-nouţe, se amenajase cea mai murdară cocină de pe raza Bucureştilor. Vreo 12-13 ţigani, cu puradeii lor cu tot, stăteau claie peste grămadă şi făceau focul într-o groapă scobită direct în podea, unde strînseseră nişte cărbuni şi pietre, peste care era pus la fiert un ceaun de tuci, obicei care dura probabil de ani de zile, fiindcă pereţii şi tavanul erau plini de negru de fum. N-aş putea descrie mirosul greoi, tipic unor rase orientale sau africane, care se degaja din trupurile şi bulendrele acelor păduchioşi.

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

pag-21-vadim-la-mormintul-lui-dobrin
Corneliu Vadim Tudor a depus o jerbă de flori cu panglică Tricoloră la mormîntul lui Dobrin.

pag-21-1
Festivitate la sediul central al PRM. Tribunul e înconjurat de familie, dar şi de cîţiva slujitori de frunte ai culturii române: Irina Loghin, Gh. Zamfir, Constantin Găucan.

pag-21-3Corneliu Vadim Tudor, împreună cu Marcel Pavel şi Violeta, frumoasa lui soţie.

COMENTARII DE LA CITITORI