Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (52)

in Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor

Sincer să fiu, mi-a fost milă de ei. Fireşte că vagabondul ăla de copil, capul răutăţilor, nu era acasă, ştia că a făcut rău şi se ascunsese, probabil, prin vreun cotlon al Politehnicii. Dar n-am să pot uita degradarea inimaginabilă a unui apartament zidit şi văruit cu trudă de nişte constructori, pe care o şatră ţigănească l-a transformat într-un fel de căruţă cu coviltir, în care se urca, miraculos, cu liftul. Am plecat abătut. Miliţia s-a lăsat şi ea păgubaşă. Pînă la urmă, după cîteva săptămîni, a venit un căpitan tînăr la mine, parcă Dumitrescu îl chema, să mă roage să-mi retrag plîngerea, fiindcă ei sînt la ora bilanţului de sfîrşit de an şi un asemenea caz nerezolvat, sesizat de un ziarist cunoscut din presa centrală, îi trage pe ei la cîntar. Mi-am retras-o, nu atît de grija Miliţiei, cît din mila ţiganilor. Şi totuşi, nici acum nu pot uita gura însîngerată, cu dinţii scuipaţi în zăpadă, a acelui român cu părul alb, care venea şi el seara acasă, frînt de oboseală, şi a fost tîlhărit şi umilit de nişte fiare sălbatice. Ce facem cu ţiganii? – asta e întrebarea. Dacă nu punem şaua pe ei şi nu-i obligăm să muncească, să se teamă de legi şi să se creştineze, atunci cîteva sute de mii de vipere vor fi, zi şi noapte, slobode printre picioarele românilor, punîndu-le viaţa în pericol.
Dar, nici cu ungurii nu mi-e ruşine. E o vijelie ameninţătoare în Ardeal. Astăzi aud că nişte unguri care au înfipt steagul Ungariei pe Primăria din Tîrgu Mureş în urmă cu cîţiva ani, şi-au fost închişi, pe bună dreptate – acum se bat cu sticla de palinkă-n piept, pe motiv că sînt dizidenţi şi luptători împotriva lui Ceauşescu. Cine ştie, poate că aşa trebuia să se întîmple. Citeam nu demult o pildă biblică foarte interesantă: un om naufragiază pe o insulă pustie, cu mare greutate îşi încropeşte o colibă din vreascuri, ierburi şi frunze, trăieşte aşa cîţiva ani, ca vai de lume, mai deprimat şi mai chinuit decît Robinson Crusoe, la un moment dat se afundă spre interiorul insulei, după hrană, dar la întoarcere constată înnebunit că i-a luat foc coliba; plînge, îşi smulge hainele de durere, îşi blesteamă ziua cînd s-a născut, numai că, spre seară, aşa cum şedea el ca prostit printre ruinele fumegînde, se pomeneşte cu marinarii unui vapor, care vin să-l salveze: „Am văzut focul pe insulă şi ne-am dat seama că cineva semnalizează după ajutor”.
Astăzi e ziua telefoanelor. Vorbesc cu Dan Zamfirescu. Îmi spune că vrea să-şi facă o editură. Se oferă chiar să-mi publice cartea de elegii „Recviem pentru mama”, masacrată în manuscris la Editura Eminescu. Popa Zamfirescu, cum îi zice Patronul, face o remarcă pe cît de şocantă (e specialitatea casei), pe atît de inteligentă: „Ceauşescu a pierdut în 1989, pentru că s-a crezut în 1968, iar evreii vor pierde în 1990, pentru că se cred în 1948”. Îmi piere umorul cînd aud că ar vrea să-l voteze ca preşedinte al României pe… Octavian Paler. Aşa e Dan Zamfirescu: genial şi imprevizibil, hahaleră şi anahoret. În urmă cu cîţiva ani, m-am oferit să-l ajut să se mute cu casa, fiindcă locuia (şi mai locuieşte încă!) într-un fel de pod ca o hulubărie, chiar pe strada care se cheamă Columb. Ce-i la el, te iei cu mîinile de cap! „Nu vreau, domnule Vadim, pentru că podul ăsta e dovada că am fost persecutat de comunişti!” – aşa mi-a zis marele răspopit şi, dincolo de uşoara contradicţie a datelor problemei (doar el, şi nu altul, publicase volumul de studii „Un om pentru Istorie”, închinat în totalitate lui Ceauşescu), i-am admirat foarte mult coloana vertebrală. Întotdeauna l-am iubit pe Dan, deşi mi-a făcut şi mie, şi Patronului, şi lui Dorin Popovici, o mie şi una de figuri, dar nimeni nu se poate supăra definitiv pe el, fiindcă are un suflu vital, de încredere în Steaua Poporului Român, şi este un cărturar patriot de-a dreptul copleşitor. Ţin minte cum m-am împrietenit cu el: publicasem prin 1976, în „România literară”, o poezie în stil vechi, intitulată „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către noi toţi la trecerea lui din viaţă”, iar după cîteva săptămîni eram cu Dan Mutaşcu în curtea străjuită de brazi şi îngropată în promoroacă a Casei Oamenilor de Ştiinţă, cînd ne-am întîlnit cu Zamfirescu. „Domnule, carevasăzică dumneata eşti Vadim? Atunci cînd ţi-am citit poezia cu Neagoe Basarab, am scris în Jurnalul meu: «Astăzi s-a născut fiul meu!»“. Îmi face bine, sufleteşte, convorbirea de astăzi cu Dan Zamfirescu. Deci, nu sînt chiar aşa ciumat. Deci, încă n-am murit. „Domnule Vadim, să ştii că voi scrie cît de curînd de articolul acela al lui Barbu, unde afirma că o Ţară nu se conduce şi nu se hrăneşte prin cuvîntări, eu n-am uitat ce rău s-a supărat Ceauşescu pe chestia asta, mai ales că aluzia a fost reluată de presa internaţională. Să ştii că Eugen Barbu a fost primul dizident român, înaintea lui Geo Bogza!”. Seria convorbirilor telefonice continuă cu Mircea Muşat. Eu l-am sunat, acasă. Nu mai are serviciu. Se simte şi el părăsit, ca şi mine, deşi a făcut atît de mult bine, tuturor. Îmi povesteşte de arheologul Radu Popa, un alcoolic irecuperabil, căsătorit cu o evreică unguroaică, pe care a părăsit-o, lăsînd-o cu 3 copii. Săraca femeie! Ce ţi-e şi cu dizidenţii ăştia, parcă a intrat diavolul în ei! Tot Muşat mă informează că Aurel Dragoş Munteanu se pregătea, în 1989, să predea limba ebraică în S.U.A.! Tocmai „Vocea Americii” l-a compromis azi, citindu-i articolul „Un preţios conducător”, publicat în 1973 şi închinat lui Nicolae Ceauşescu, aşa că din toată „dizidenţa” lui s-a ales praful. Pe urmă, vorbesc cu Soby Cseh. Îmi spune de colaboratorul lui, cascadorul Nelu Caragea, care a fost bătut aseară, cu ciomegele (?!), chiar în faţa casei sale, de 4 beţivi, fără nici un motiv. Mai aflu de la Soby că tînărul care a pătruns primul în C.C. al P.C.R., în 22 decembrie, se numeşte Vasile Neacşa. Eu nu ascult „Europa liberă”, în primul rînd fiindcă n-am avut niciodată un radio ca lumea, şi, în al doilea rînd, pentru că e un post criminal, care timp de 30 de ani a instigat la răscoală şi a otrăvit fîntînile sufletului românesc. Dar azi mă bucur să aud că postul cu pricina îl face ţăndări pe Ion Băieşu. De ce mă bucur? Cum de ce mă bucur? Fiindcă, indirect, mă răzbună chiar inamicii mei, pentru infamul denunţ public, intitulat „Şobolanii”. Se mai zvoneşte că Ion Raţiu, de la Londra, ar fi oferit statului un post de Televiziune şi o mare Tipografie, pentru toate partidele, dar Ion Iliescu ar fi refuzat. Aşa de filantrop o fi acest Raţiu?
Sînt îngrijorat de degradarea moravurilor, de lipsa de autoritate. Profesorii dau note mari studenţilor, de frică să nu fie bătuţi (?!). La Facultatea de Medicină din Craiova, studenţii sînt în grevă de aproape 3 săptămîni. „Nu vă vrem!” – scandau 200 de studenţi medicinişti, scoţîndu-l pe un profesor bătrîn afară, iar hăituitul dascăl, în halat alb, a ieşit umil din amfiteatru. Scena asta, transmisă la televizor, mă revoltă. Şi cînd te gîndeşti că aceşti studenţi, în loc să pună mîna pe carte, perorează despre drepturile omului, dar, în acelaşi timp, fac victime cu o cruzime inimaginabilă. Ce-i mai rămîne unui astfel de profesor, după o asemenea scenă? Să-şi pună juvăţul de gît, pesemne! În fine, parcurg şi presa zilei. Fostul organ C.C. al P.C.R., temuta „Scînteia”, s-a dat peste cap, a şterpelit o firmă seculară şi a devenit… „Adevărul”, fondat, chipurile, la 1888! Astăzi a apărut, în traducere, o notă publicată în cotidianul francez „Le Monde” în 27 ianuarie 1990, sub titlul „Masacrul de la Timişoara nu a existat, imaginile cadavrelor mutilate, arătate de televiziunile întregii lumi după masacrele de la Timişoara, rezultă dintr-o înscenare pusă la cale pentru a incrimina Securitatea – poliţia secretă a lui Ceauşescu – au afirmat trei medici din oraş, citaţi de Canalul de Televiziune privat RTL-Plus. După aceşti medici, cadavre ale unor persoane decedate de moarte naturală au fost aduse de la Institutul Medico-Legal şi de la spitalele oraşului de către «revoluţionari» şi prezentate camerelor TV ca victime ale Securităţii. O femeie arătată împreună cu cadavrul unui copil deasupra ei – imagine care a şocat în mod deosebit sensibilităţile – era, de fapt, o româncă decedată în urma unei intoxicaţii alcoolice. Copilul nu-i aparţinea, după cum au declarat medicii. Cît despre cicatricile găsite pe toracele anumitor cadavre, ele nu proveneau, cum s-a crezut, de la torturi, ci de la autopsiile practicate după deces”.
7 FEBRUARIE 1990. Abia acum înţeleg de ce l-au urît atîta studenţii pe Lenin. Fiindcă le-a zis: „Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi!”. Ce, ei altă treabă n-au? Normal că ei visează la un lider modern, care să le spună: „Demonstraţi! Contestaţi! Şantajaţi!”. Observ cu o reală îngrijorare alunecarea studenţimii române pe o orbită a prăpastiei. Poate exista o „orbită a prăpastiei”? Cred că da, fiindcă duce în jos, spre tenebrele răului, spre lava fierbinte a intoleranţei. Şi eu am fost student, dar nu ieşeam din vorba profesorului – iar asta, culmea, nu mă împiedică să fiu nonconformist, să ascult Beatles şi Rolling Stones, să devorez cartea monumentală „Avangarda artistică a secolului XX”. Ţin minte acea zi de iulie a anului 1967, cînd, cu inima cît un purice, m-am dus la Facultatea de Filozofie să văd dacă eram pe listele de admişi.
(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

pag-18-jurnal-3
* Corneliu Vadim Tudor, împreună cu un fost coleg de Parlament şi secretar de Stat în Ministerul Mediului, Petre Lificiu.

pag-18-jurnal-2
* 12 iunie 2015. La recepţia prilejuită de Ziua Naţională a Federaţiei Ruse, Corneliu Vadim Tudor a ţinut să se fotografieze cu Kiki Munshi, fostă directoare a Bibliotecii Americane din Bucureşti.

pag-18-jurnal-5
* Preşedintele Partidului România Mare, dl. Corneliu Vadim Tudor, s-a aflat, joi, 22 mai 2014, în judeţul Olt. La orele amiezii, el a efectuat o vizită la ALRO Slatina, unde a purtat discuţii fructuoase atît cu salariaţii (care l-au întîmpinat pe Tribun cu multă simpatie), cît şi cu conducerea Combinatului (directorul general George Dobra şi mai mulţi directori adjuncţi).

COMENTARII DE LA CITITORI