Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (54)

in Lecturi la lumina ceaiului

Ajungînd el pe la vîrsta de 40 de ani şi văzînd că n-a produs absolut nimic, puradelul ce şi-a zis? „Ia să mă aciuez eu pe lîngă un clasic, să-l storc de snagă, să adopt tactica slugii, sau a ucenicului ascultător, iar după aia să public o cărţulie, fiindcă automat o parte a gloriei lui se va răsfrînge şi asupra mea, necunoscutul şi netrebnicul de mine!”. Raţionamentul parazitului s-a dovedit a fi, pînă la un punct, corect. Şi uite-aşa s-a cocoţat în spinarea lui Constantin Noica, pe care pur şi simplu l-a confiscat, la Păltiniş, hărţuindu-l cu dileme năroade, pe care el, învăţăcelul bătrîior, le citise cu o noapte înainte, dar nu le putea digera. De ce? Pentru că acest mic profitor e uscat ca o iască, n-are nici cea mai vagă urmă de talent. Astăzi, Liiceanu apare la televizor, în hainele lui de cioclu, cu nişte mînuţe scurte şi cu un cap de croncan de pradă, anunţînd Naţiunea Română: „Îmi produce un imens disconfort să apar la Televiziune, mă stresează, mă sperie, îmi pierd identitatea”. Ce şmecher! De-aia a stat şapte ore la poarta Televiziunii, în decembrie 1989, fiindcă avea disconfort, îl stresa şi se pierdea. Dar, unde vrea să ajungă gîndacul negru al lui Kafka? „Am acceptat să preiau conducerea unei edituri, fosta Editură Politică, acum Humanitas”. Sărmanul om! El e o victimă, se sacrifică pe altarul umanismului şi al civilizaţiei planetare! Îmi imaginez cîte zile în şir s-or fi rugat de el ceilalţi Cavaleri de Kurlanda, picanţi ca şi el, pe nume Andrei Pleşu, Coriolan Babeţi şi Dan Petrescu, adică „Hai, mă, Gabi, sîntem la Putere, apucă şi tu de-un ciolan, sau măcar de un zgîrci, numai aşa vom impune direcţia noastră!”. Anunţă că va colabora tot cu români sadea, unul şi-unul: Igor Lemnisch, Ion Ianoşi („care va da un mare ajutor”), Andrei Pippidi şi alţi minoritari. Ăştia nu mai au nici o ruşine, s-au înhăitat, pe faţă, împotriva Culturii Naţionale. Tot de la televizor aflu că P.N.Ţ. „doreşte să speculeze capitalul de tradiţie ca pe un instrument al Puterii” – asta o zice venerabilul N. Carandino. Şi mai zice că, după moartea lui Maniu şi a lui Mihalache, ar fi fost legitim ca mişcarea să o conducă el. În ultimele zile a tot apărut pe micul ecran un oarecare Costel, cu fular galben ţipător, care zice că e şeful Partidului Democrat – ei bine, astăzi primesc un telefon de la o persoană extrem de autorizată, care mă informează că individul nu e altceva decît „peşte” la Hotelul Intercontinental! La asemenea riscuri expui societatea, cînd rupi zăgazurile şi arunci totul în aer.
pag-21-jurnal-2
Acum, se mişcă toată Ţara. Nici Armata nu mai e în matca ei, se revarsă, spumegă. După-amiază au trecut pe Bd. Titulescu vreo două regimente de soldaţi, care mărşăluiau cîntînd, pe aceeaşi imposibilă melodie lansată de Naţionala de Fotbal a Germaniei, după ce a cîştigat Campionatul Mondial: „Ole, ole, ole, ole/ Dreptul nostru unde e?”. Mă pomenesc la uşă cu rudele mele de la ţară, dinspre partea tatei. Tînărul preot Mirel, care o ţine pe fiica unei verişoare de-a mea, a comandat un clopot de bronz, de vreo 50 de kilograme, la atelierele Mînăstirii Plumbuita, dar nu mai are parte de el. Nu ştiu cu cine să vorbesc, încerc să le explic că nu mai am nici o putere, sînt pe linie moartă. Oaspeţii nu pot pricepe de ce oare, ei ţin minte că am ajutat pe toată lumea, de ce aş fi acum interzis? Dau, totuşi, nişte telefoane pe la Patriarhie. În răstimpuri, aud că toată lumea din judeţul Olt e cu F.S.N.-ul, iar ţăranii au devastat sediile partidelor aşa-zis „istorice” – ţărăniştii chiar s-au ascuns, de frica mulţimii înfuriate. Spre seară, Eugen Barbu mă invită să luăm masa la Restaurantul Mignon, împreună cu regizorul basarabean Emil Loteanu. Îmi permit să-l invit şi pe Soby Cseh, doar şi el e cineast. Pe Emil îl cunosc de prin 1976, cînd venise în vizită la „Săptămîna”. Era aureolat de succesul filmului „Şatra” şi ne povestea cum are de gînd să închine cîte o peliculă lui Mihai Eminescu şi balerinei Ana Pavlova. Patronului i-ar fi plăcut să facă „Groapa”, dar regizorul era angajat pînă peste cap cu proiectele respective. Atunci, la „Săptămîna”, de faţă fiind şi Dan Mutaşcu, Emil Loteanu ne-a spus că are un frate medic şi o mamă bătrînă aici, în Bucureşti, dacă ţin minte, prin zona Bisericii Elefterie. De cîte ori au apelat aceştia la mine, ulterior, i-am ajutat. Din păcate, n-am văzut nici un film al său, nici măcar „Şatra”. Dar mă bucur sincer că un român a cucerit U.R.S.S.-ul şi o mare parte din meridianele internaţionale ale filmului. Nici măcar nu sînt deranjat de tot felul de informaţii, colportate de-a lungul anilor, ba că e evreu, ba că e K.G.B.-ist, ba că s-a mutat la Moscova şi a făcut doi copii (coproducţie româno-sovietică) cu o rusoaică, vînzîndu-şi sufletul, ba că e homosexual etc. Chiar dacă ar fi aşa, mai importantă decît orice este arta lui, care a sporit renumele culturii române. Aşa că mă duc cu drag la întîlnirea cu Loteanu. Soby vine pe la ora 7 seara, cu Dacia lui ferfeniţă, trecută prin mii de cascade – i se zice „Mangia Fuocco”, adică „Mănîncă Foc”, cînd ea e o gloabă deşelată. Dacă stau bine să mă gîndesc, e prima mea ieşire în public, la un restaurant, după 22 decembrie 1989. Cum mă vor primi oare oamenii care m-au servit la masă, în zeci şi zeci de seri de iarnă, cînd zăboveam cu Patronul la cîteva pahare de vorbă, şi puneam Ţara la cale, şi făceam listele cu premiile de sfîrşit de an, şi ne luptam cu trădătorii de Ţară de la „Europa liberă”. Afară e zăpadă. Atmosfera e destul de mohorîtă, mai ales din punct de vedere sufletesc. Prin faţa restaurantului trec două pîlcuri de tineri zgomotoşi, rîd, se simt bine, ce le pasă? Coborîm la subsol, unde gazdele ne-au pregătit o masă destul de retrasă. Emil Loteanu e foarte vesel – ne povesteşte, vreo două ore, scenele comice de la Televiziunea Sovietică, are vervă, se vede treaba că îi merg toate în plin. Între timp, mi-au luat urma doi prieteni, astăzi gradaţi: Ion Alexandru Munteanu (îmbrăcat în uniforma de colonel de… pompieri!) şi Viorel Harossa, care îmi spune că e tot colonel, deşi umblă civil. Probabil datorită telefonului care îmi este pus sub urmărire, au aflat despre discuţia cu privire la casetele porno ale lui Gelu Voican, aşa că nu mi-e greu să deduc că ăsta i-a trimis să mă descoasă. Numai că ei, fiind băieţi de caracter, se află în cea mai stranie situaţie: nu vor să-l supere nici pe psihopat, dar nu pot nici să mă interogheze pe mine. Ne retragem la o masă alăturată, stăm de vorbă cam o jumătate de oră. N-am ce să le spun, decît ceea ce ştiu şi ei, şi anume discuţia telefonică dintre colonelul Vasile Burulean şi această caricatură de Voican, care a ajuns viceprim-ministru al Guvernului României! Cei doi pleacă. Între timp, Emil Loteanu a luat-o tare de tot pe ulei, vorbeşte numai el şi îşi cam dă arama pe faţă cu ruşii lui. Nu vrea, cu nici un chip, să înţeleagă ce probleme grave avem noi, în această perioadă, cu ungurii cuţitari din Ardeal şi cu evreii care au pus stăpînire pe toate pîrghiile de comandă. Îi dă zor cu filmuleţul ăla ocazional, în care Ceauşescu era prezentat cu o căciulă brumărie, cu urechi, pe lîngă nişte mormane de leşuri de animale vînate.
– Nu-ţi dai seama, Vadim, ce odios era ăsta, ce crime a făcut? Eu cînd am văzut filmul la Televiziunea Română, fiindcă eram la Bucureşti, m-am scandalizat, mi-a venit să vărs!
pag-21-jurnal-3
Nici mie nu mi-a plăcut obiceiul lui Ceauşescu de a împuşca animale, dar n-a fost singurul pe lumea asta care a practicat barbarul sport. Chestiunea este dacă i se pot anula toate meritele în funcţie de apucăturile kinegetice, vechi de cînd lumea şi pămîntul?! În continuare, aferat şi stăpîn pe situaţie (doar venea din Ţara… Perestroikăi), oaspetele nostru ne ţine tuturor o lecţie despre familiile mixte şi înfrăţirea dintre minorităţi, şi cît de bine e să ne cam lăsăm dominaţi de alţii. Nu-1 mai suport. Ne certăm violent. Îi trîntesc verde în obraz că lui îi vine foarte uşor să dea lecţii de internaţionalism, cînd a făcut două progenituri româno-moscovite, să-i trăiască, dar chiar nu pricepe deloc tragedia acestei Ţări? Nu, n-o pricepe.

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI