Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (55)

in Lecturi la lumina ceaiului

Pe la 12 noaptea, Barbu intervine şi-l pune zdravăn la punct:
– Uite ce e, dom’ Loteanu, dumneata vii aici şi ne ţii teoria chibritului, că ce minunaţi sînt ruşii, şi ce bine e să fim fraţi şi cu ungurii, şi cu evreii. Noi le ştim pe-astea, am vrea şi noi să fie aşa, numai că ăştia vor să distrugă o Ţară, ne-au interzis revistele „Săptămîna” şi „Luceafărul”, ne e şi teamă să mai spunem că sîntem români, la noi acasă. N-avem nimic cu ungurii, ca dovadă că nevastă-mea e pe jumătate unguroaică, iar Soby, aici de faţă, e ungur sută la sută, sau secui, nu mă pricep prea bine. Dar ce se întîmplă acum în Ardeal nu-ţi poţi imagina! Le e frică românilor să mai iasă pe străzi. Sînt terorizaţi la telefon. Sînt daţi afară copiii din şcoli şi părinţii lor din întreprinderi. Ori nu vrei să pricepi, ori eşti croit strîmb şi nu ai organ pentru suferinţa românilor…
Patronul s-a ridicat demn. Ne-am despărţit de Loteanu cu răceală. Prin vitraliile uşii de la restaurant, colorate în albastru şi verde, în roşu şi galben, închipuind o sanie trasă de cai şi nişte copaci fantastici, se vede o iarnă ratată. Poate că o fi un mare regizor, dar cred că a uitat total de români. Sau, cine ştie, chiar o fi evreu, şi K.G.B.-ist, şi poponar. Noaptea, pe la ora 1, Barbu îmi telefonează şi îmi spune, mîhnit:
– Nu mi-a plăcut individul. Să nu-l mai prind pe aici!
9 FEBRUARIE 1990. Oare ce gîndiţi dvs. că e democraţia? Toată lumea să denunţe pe toată lumea? Toată lumea să înjure pe toată lumea? Niciodată n-am simţit mai adevărat şi mai monstruos dictonul „Bellum omnium contra omnes“ („Războiul tuturor împotriva tuturor“). Au explodat canalele sociale! Torente de lături, de zoaie şi de mizerii pestilenţiale se revarsă pe străzi, intră prin case şi instituţii, mătură totul în cale. Niciodată în Istorie n-a fost România atît de expusă şi de lipsită de apărare. De ce? Pentru că niciodată n-au furat, cot la cot cu delincvenţii, înşişi militarii şi procurorii (desigur, unii dintre ei, nu se poate absolutiza). Chemi disperat o patrulă să te apere de hoţi, iar patrula pleacă cu pendula! Vin procurorii să percheziţioneze casa unui fost demnitar comunist şi fură mai abitir şi mai cu metodă decît spărgătorii de profesie! Se duce un istoric spîn şi graseiat la casa lui Ceauşescu, din Bd. Primăverii, şi, sub pretextul că strînge obiecte pentru un muzeu, fură o bijuterie rară, sub forma unui porumbel de aur bătut în pietre scumpe, pe care împăratul Iranului i-l dăruise şefului Statului Român. Asta e neputinţa noastră cea mare. Asta ne paralizează pe toţi. Nu mai există instanţe morale la care să apelăm. Iar în vremea asta, se pun bazele unui nou şi cu mult mai profund dezastru economic.
Au năvălit în Capitală soldaţii în termen de la Topraisar. Sînt peste 1.000, ceea ce înseamnă 3 batalioane. Se plîng de munca infernal de grea: la 3 militari revin, ca normă zilnică, 5 vagoane de criblură, nisip şi piatră spartă. Au palmele crăpate şi o mască aproape calcaroasă pe figură. Au venit fără aprobare. Sînt însoţiţi numai de un locotenent-major. Un colonel din Bucureşti îi înjură birjăreşte. Pe la 1 noaptea, studenţii, milostivi, le-au adus ceai fierbinte şi pîine proaspătă, direct de la Fabrica de Pîine. Îmi imaginez că undeva, în nişte bucătărioare improvizate, de la căminele Grozăveşti şi Operă, fete frumoase şi grijulii au fiert cîteva cazane de ceai, la flacăra lămpilor Petromax, au turnat mai multe pungi de zahăr şi s-au zbătut să facă rost şi de niscaiva lămîi. Şi-au mai aprins o ţigară, au fredonat un cîntec, şi-au strîns lenjeria dantelată de pe frînghie sau de pe caloriferele reci, apoi, împreună cu colegii şi prietenii lor, s-au îndreptat spre trupa flămîndă şi hăituită, care îşi instalase tabăra în faţa Guvernului. Aud că a venit şi B.B.C.-ul, să filmeze unele secvenţe. Dar cît pricep oare străinii aceştia din drama poporului nostru? Sîntem mari nu prin biruinţele noastre, ci prin suferinţa noastră – îl citez, din memorie, pe Iorga. Studentele care fac ceai mă impresionează tot atît de mult ca şi metafora sublimă a lui Marcel Proust, „La umbra fetelor în floare“. Cum am putea creştina mereu, de la generaţie la generaţie, acest popor al nostru? Un sergent englez, staţionat o dată în Egipt, istoriseşte o scenă de viaţă: „În aceeaşi companie cu mine era şi un pocăit. Am vrut să ne distrăm pe seama lui. Într-o noapte ploioasă, a venit foarte obosit. Cizmele mele erau pline de noroi şi le-am pus, cîte una, de fiecare parte a capului său. El tocmai se ruga. A doua zi dimineaţa, mi-am găsit cizmele făcute cu cremă şi frumos lustruite, la capătul patului meu. Aceasta era replica lui la ceea ce făcusem eu. Lucrul acesta mi-a străpuns inima. În aceeaşi zi, am devenit şi eu creştin“.
Lovitură de graţie la Ministerul Turismului: Mihai Lupoi a devenit ministru! Ce legătură o avea acest căpitan cu turismul unei ţări ca România, nu se ştie. Dar se ştie cît de sigur pe el apărea în cadru la Televiziune, în noaptea de pomină, cu centiroane şi efecte curate, de parcă ar fi fost un manechin de ceară de la Muzeul Militar Central, şi anunţa periodic, din oră-n oră, ca un ceas cu cuc: „Situaţia e sub control! Nu vă faceţi probleme! Teroriştii au fost respinşi“. Numai că teroriştii erau chiar acolo, înăuntru, în frunte cu Tică Brateş şi Victor Ionescu! La prima lui întîlnire cu colectivul ministerului, acest Lupoi devenit paznic la Stînoi a declarat, emfatic, că „va veni un francez să ne înveţe turism internaţional“. Şi a mai dat pe gură o frază: „Cu securişti nu se poate face turism!“. A fost huiduit copios, a zbughit-o afară, dar şi-a recăpătat încrederea în noua lui situaţie financiară, urcîndu-se într-un jeep japonez luxos (parcă Mitsubishi?). Nu singur, fireşte, ci cu o femeiuşcă lîngă el. La televizor se transmite prima şedinţă a Mini-Parlamentului, în clădirea Marii Adunări Naţionale, din Dealul Mitropoliei. Mi se pare că i se zice Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (C.P.U.N.). E o ţigănie întreagă, toţi vorbesc în acelaşi timp, sînt deja vreo 35 de partide şi 10 formaţiuni ale minorităţilor. Un actor pe nume Valentin Voicilă, care, dacă eu am înţeles bine, e preşedintele F.S.N. pe judeţul Arad, îi acuză pe toţi că se luptă pentru Putere şi împart milioanele Ţării. Vacarmul e de nedescris. Să te ţii circ!
Ieri a apărut un nou număr al revistei „Viaţa Capitalei“, cea care a înlocuit „Săptămîna“. Azi îl primesc şi eu. Mă întristez. Un oarecare I.M. Ştefan publică un articol ticălos împotriva mea şi a lui Barbu. Pur şi simplu, ne numeşte „capi de rele“ (?!). Dar, să-i dau necuvîntătorului dreptul la cuvînt: „Autorul romanului autobiografic «Groapa» şi aghiotantul său (colaborator permanent), autorul memorabilului editorial şovin «Idealuri» şi-al volumului imund de poezii «Saturnalii», fuseseră repudiaţi de revistă (Ieri mă îngrijora faptul că majoritatea deţinătorilor de rubrici, care se complăcuseră ani îndelungaţi să semneze alături de cei doi proletcultişti, îşi menţineau prezenţa în paginile continuatoarei «Săptămînii»“. Asta da, dictatură a lichelelor! Să fii atacat şi să nu te poţi apăra! Eu şi cu Barbu, proletcultişti? De unde şi pînă unde? Cînd eu mi-am dat licenţa, în 1971, cu o teză de „Sociologia Religiei“? Iar Barbu a contribuit decisiv la destalinizarea culturii române, prin romanul „Groapa“, urmat de parabola politică „Principele“? Aveam să mă lămuresc însă foarte rapid. Mi-a telefonat un alt scriitor, scandalizat şi el de tentativa asta de asasinat moral:
– Sub numele de I.M. Ştefan se ascunde, în realitate, un jidan pe care îl cheamă Schragher – o jigodie împuţită, care a turnat oameni la Securitate şi a presărat numai victime, pe unde a trecut. În vreme ce tu locuiai la cucurigu, la etajul 8 al unui bloc, el stătea şi încă mai stă într-un apartament ultra-luxos şi spaţios, peste drum de Facultatea de Drept. Are ăsta dreptul să vă judece pe voi? Păi, ani de zile sprijinea zidul la „Săptămîna“, să-l publice şi pe el Patronul, măcar o dată pe trimestru, i-ar fi plăcut imbecilului să se „complacă“ apărînd alături de voi. Nu pune la inimă, Vadime. Aşa e pleava, intră în ochi şi în gură la fiecare vîrtej social. Scuip-o!
Uşor de zis, greu de făcut. Fiindcă deocamdată mă scuipă ea, pleava. Nu mă pot opri din mirare: ce nume şi-a luat şi Schragher ăsta, Ştefan! Dacă era după mintea lui, gloriosului domnitor i-ar fi spus Schragher cel Mare? Sau Fane Grossman? Şi uite cum creşte şi se dezvoltă antisemitismul în lumea întreagă! De la limacşi ca acest Schragher, care a rămas de prăsilă pe aici, nu s-a cărăbănit în Israel, cine ştie, poate s-o mai întoarce iarăşi roata o dată şi vor veni din nou la Putere. Uite că s-a întors, uite că au venit, dar populaţia nu-i urmează. Ce lipseşte evreilor pentru a fi un neam extraordinar, respectat, cinstit de toţi, capabil să-şi valorifice inteligenţa remarcabilă? Creştinismul, asta le lipseşte.

(va urma)
(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

pag-21-jurnal-2
Tribunul a fost primit, la Slatina, în turneul electoral din anul 2012, cu pîine şi sare. Preşedintele PRM a depus mai apoi o frumoasă coroană de flori cu panglică Tricoloră la monumentul închinat marelui dramaturg Eugen Ionescu.

pag-21-jurnal-6
Iunie 2012. Lidia Vadim Tudor a absolvit Facultatea de Jurnalism a Universităţii „Spiru Haret“. La festivitate au participat şi sora ei mai mică, Jeni, şi tăticul lor.

pag-21-jurnal-7
Ianuarie 1993. La reluarea sesiunii Senatului României, în cabinetul lui Nicolae Ceauşescu, din fostul C.C. al P.C.R., s-a întrunit Biroul Permanent al Camerei Superioare. În imagine, de la dreapta la stînga: Corneliu Vadim Tudor (+), Petre Ninosu (+), Radu Vasile (+), Ion Solcanu, Oliviu Gherman, Simeon Tatu (+), Constantin Sava, Constantin Ionescu (+), Dan Vasiliu, Valer Suian (+), Mihai Matetovici, Koszokar Gabor. În 27 de ani, atîţia morţi…

COMENTARII DE LA CITITORI