Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (6)

in Lecturi la lumina ceaiului

24 decembrie 1989. În zori, Lidia ne cheamă afară, pe mine şi pe nevastă-mea, să vedem un spectacol rar: vreo 7-8 terorişti împuşcaţi în spatele casei sale, pe trotuarul de peste drum de M.Ap.N. Ne spune că lumea trece pe lîngă cadavrele lor şi le scuipă, le bagă monede în gură. Nu ne ducem să ne uităm, n-avem asemenea curiozităţi morbide. E Ajun de Crăciun. Acum îşi serba mama ziua numelui, de Sfînta Eugenia. Pentru prima oară de un an încoace, de cînd s-a înălţat la Domnul, încerc un sentiment ciudat, de care nu m-aş fi crezut capabil: mă bucur că nu trăieşte şi că nu poate vedea tragediile astea! Cum le potriveşte Dumnezeu pe toate! În decembrie 1988, pe cînd ea agoniza la Fundeni, într-o bună zi a venit acolo şi Elena Ceauşescu. Şi-a făcut o ecografie la doctorul Gh. Jovin, precum şi un set de analize. În disperarea mea că o pierd pe mama, m-am gîndit că moartea nu alege şi că ar fi posibil ca nevasta lui Ceauşescu, mai tînără şi mai îngrijită decît ea, să dispară prima.

Dar n-a fost să fie. Pe unde s-o ascunde cuplul prezidenţial? Mai mult ca sigur, nu mai e în ţară. Îmi iau nevasta, căţeii şi plec acasă. Riscurile să mor împuşcat sînt mai mari lîngă M.Ap.N. decît lîngă Podul Basarab. Seara mă pomenesc sunat, tocmai de la Oradea, de Emeric Jenei. Mă încurajează şi îmi spune că va fi mereu alături de mine, că nu uită ce am făcut pentru fotbalul românesc. Ce om de caracter! Nu-l voi uita niciodată pentru sprijinul ăsta frăţesc. La radio şi la televizor se transmit cîntece de Crăciun. O minunăţie! Măcar pentru asta, şi tot trebuia să se schimbe ceva în România. Vorbesc cu tata la telefon, îi urez „La Mulţi Ani!“, îl întreb dacă are nevoie de ceva. El se roagă acum pentru toată familia. Am mai rămas numai cu 2 genunchi, din cei 4 genunchi părinteşti, care se aşează pe podea, în rugăciune. Sînt atît de confuz, de tulburat! Fac eforturi să-mi amintesc de unde ştiu titlul „Crăciun însîngerat“ – e carte, e film, e piesă de teatru? Indiferent ce o fi, la noi, acum, e realitate. Se moare pe capete. La Gara de Nord, cel puţin, e un bombardament inimaginabil. Cine să mai umble cu colindul, pe vremurile astea de prăpăd? Şi totuşi, ţigănuşii de pe stradă, Ionuţ, Nicuşor şi încă vreo cîţiva, sună la uşă. Mai vin şi alţi copii, de pe la blocurile învecinate. Nu prea ştiu ei să cînte aşa cum cîntam eu cu amicul meu, Liviu Beldiman, pe la cumpăna anilor ’50-’60, dar măcar se străduiesc. E sărăcie în casa mea, dar ceva bănuţi, bomboane, covrigi şi alte daruri tot se mai găsesc. Nu-mi ies din minte colindele pe care în seara de 16 decembrie mi le-au intonat, la uşă, nişte studenţi la Teologie. De unde-mi ştiau adresa? Am împodobit bradul şi în acest an. Nici un an n-am absentat de la întîlnirea cu el, e atît de frumos, e atît de înălţător, un crîmpei de pădure iluminat sărbătoreşte! Şi, totuşi, tristă duminică, vorba cîntecului care i-a dus la sinucidere pe atîţia unguri. E aproape de miezul nopţii. Afară, în oraş, în loc să bată clopotele, bat tunurile şi latră mitralierele. Nu-mi trebuie mult ca să-mi dau seama că e o prelungire a meciului Steaua – Dinamo. Prea sînt acuzate peste tot, şi la Radio, şi la Televiziune, numai cadrele de la Miliţie şi Securitate. S-a făcut timpul să scot din nou cîinii la plimbare, nu mai rezistă, mititeii de ei. Mă strecor cu greu printre blocuri şi stîlpi, se trage sporadic de pe acoperişuri, oricînd mă poate lovi un glonte rătăcit. La înapoiere, ia-l pe Lupuşorul de unde nu-i. Îl caut, îl strig, îl fluier – nici un răspuns. Intru în casă, îi las pe ceilalţi doi şi mă întorc să caut mai bine. Nu mai am nici un instinct de conservare, pur şi simplu, alerg în toate direcţiile, disperat. Îl iubesc ca pe un copil, are blană aurie şi ochii negri, tiviţi, a suferit atît de mult, a fost sfîşiat cu colţii de un dulău asasin, l-am cules însîngerat şi cangrenat de pe drum, a avut 3 operaţii, de-abia a scăpat cu viaţă. Şi acum? Acum l-o fi nimerit vreun glonţ, sau l-o fi călcat vreo maşină din convoaiele bezmetice care aleargă de colo pînă colo. Mi-a mai murit aşa, în mîini, un caniş negru, splendid – prin 1987, îl condusesem pe Barbu acasă, seara, şi sub ochii noştri un taximetrist care gonea nebuneşte a lovit un cîine rătăcit, ce se pierduse probabil de stăpîn, eu l-am ridicat în braţe din mijlocul drumului, l-am aşejat pe trotuar, lîngă zidul casei lui Nea Jean, i-am pipăit instinctiv oasele capului şi am simţit că sînt ferfeniţă, moi, zdrobite ca nişte coji de ouă, sărmana vietate nu era pregătită pentru viaţa asta, ea crescuse în casă, şi uite că acum o făcuse terci civilizaţia, privea cu ochii înlăcrimaţi la mine, poate credea că sînt stăpînul lui, care a venit, în sfîrşit, să-l salveze şi să-l ia acasă, după care a oftat uşor, ca un foşnet de stea căzătoare, şi a murit. Mă trezesc din amintiri. Aud un scîncet ca de copil, undeva, în bezna nopţii. Intru în curtea unor vecini, „ţigani de vatră“. Îmi dau seama ce s-a întîmplat: Lupul Lupilor a căzut într-o gură de canal deschisă, uscată şi părăsită de mult. Aşa e, mă uit în întunericul acelei găuri adînci de vreo 2 metri şi-i văd ochii scăpărînd văpăi, ca la toţi lupii, deşi e un lup de buzunar, o corcitură. Mă trîntesc la pămînt, bag mîna cît mai adînc, în sfîrşit îl ating, îl apuc zdravăn de ceafă şi, cu un efort supraomenesc, din acea poziţie dificilă, îl ridic şi îl scot la suprafaţă. E fericit, face tumbe şi ţopăie de bucurie în jurul meu, deşi îl cert cu metodă pestalozziană: „Vezi ce-ai păţit, vagabond mic, dacă îţi rupeai gîtul? Să nu mai pleci de lîngă mine, Lupule, banditule internaţional, că a doua oară nu te mai salvez!“. Hotărît lucru, nu sînt zile prea bune pentru mine: unii fac Istorie, iar eu scriu prostii în „Jurnal“ şi salvez maidanezi!

25 decembrie 1989. Sfînta zi de Crăciun. Unde sînt iernile copilăriei? De ani de zile, ciclurile parcă s-au inversat: avem zăpadă de Paşte şi soare de Crăciun. O pojghiţă subţire de gheaţă s-a aşezat, totuşi, pe lîngă şanţurile cu apă, pe sub balcoanele unde s-a mai spălat un covor. Timid şi fără vlagă, se aude un dangăt de clopot. Cred că vine de la Biserica de pe Bd. Titulescu, zidită tot de Mareşalul Antonescu, ca şi aceea din Str. Sebastian, unde am copilărit. La doi paşi de ea locuia, într-un bloc nou, venerabilul Ion Clopoţel, unul din făurarii Unirii de la 1 Decembrie 1918. Noroc că am apucat să-i dăm un premiu la „Săptămîna“, cu vreo 3 ani în urmă. Vobeam cu el la telefon ba de una, ba de alta, iar ultima oară mi-a spus, în duiosul lui grai ardelenesc: „La bună vedere, dragule!“.

L-am mai văzut o dată, ce-i drept, dar vederea n-a fost prea bună, pentru că abia mergea, îl ducea de braţ fiica sa, profesoara Maior, după care am citit în „România liberă“, la Mica Publicitate, că bătrînul acela falnic, cu nume frumos ca un cîmp de flori smălţuit, s-a stins.

Astăzi, Clopotul mare de la Biserică îmi aduce aminte de Clopoţel, care putrezeşte în pămîntul îngheţat al Bucureştilor, ca atîţia fii ai Ardealului, ai Moldovei şi-ai Olteniei, pe care i-a smuls destinul din matricea lor şi zac aici, într-un oraş turcit. Mă dezmeticesc greu. Îl sun pe tata să-i spun „La Mulţi Ani!“. Ca de obicei, răspunsul lui e acesta: „Ai grijă de tine, copilul tatii. Rugaţi-vă la Dumnezeu. Eu am de toate, slavă Domnului!“. A venit de la Adunare, e deja ora 1. „Şi cine-a mai fost, tată, la Adunare?“ – îl întreb, tot ca de obicei, duminica. „Lume multă, taică, şi din America, şi din Elveţia. Fratele David nici acum n-a primit casă, are 5 copii, poate te mai interesezi…“.

Sună la uşă administratorul blocului, bătrînul Predescu. E forfotă teribilă, monşer, trebuie să facem de gardă la uşa de la intrare, mişună teroriştii, sar de pe un bloc pe altul, minune mare! Cît de puţin pregătiţi sîntem pentru asemenea încercări ale vieţii! Toată experienţa noastră, toată ştiinţa de carte, toate obişnuinţele umane nu mai fac două parale. Un glonţ bezmetic poate să rupă lanţul cîtorva zeci de generaţii. Am o sabie căzăcească în casă, pe care e încrustat anul 1912. Mi-a dăruit-o Soby Cseh, de ziua mea. S-o iau? Să n-o iau? Mai bine n-o iau, mă mai fac de rîs. De cine să mă apăr cu ea? De mitraliere? De oamenii-panteră care sar din bloc în bloc? Unul chiar a fost văzut în zori pe blocul nostru. Oricum, la zvonistică sîntem campioni mondiali. Afară, la intrare, o tînără familie de artişti plastici – soţ şi soţie – ţine o şuetă cu un amic. Stăm de atîţia ani în bloc şi nici acum nu ştiu cum îi cheamă. În ultimele zile, au intrat în vorbă cu mine, deşi e limpede că nu mă agreează. Mi se spune că pe partenerul lor de discuţii îl cheamă Cătălin Iorgulescu. E plin de importanţă, aud că ar fi preluat puterea (?!) la Primăria Sectorului 1.

pag 3 jurnalul 2

În numai 3 zile au răsărit, precum ciupercile, nişte activişti de tip nou, cu cearcăne de nesomn la ochi, nebărbieriţi, dar hotărîţi să apere cuceririle. Care cuceriri? Consemnul nostru, al locatarilor, e să închidem uşa de jos cu cheia. Zi şi noapte. Nu lăsăm înăuntru decît „riveranii“, adică locatarii. Mai îmi ţine de urît Nelu Tudorancea. În urmă cu vreo 2 ani, m-am luptat să-l scap de puşcărie. Era un simplu tehnician pe la Ministerul Turismului, aranja antene şi reţele video. A fost arestat fără nici un motiv, se pare că-i împrumutase generalului Ilie Ceauşescu cîteva videocasete cu filme artistice, necesare circuitului interior al hotelurilor, pentru turiştii străini. Şefii Ministerului de Interne, Tudor Postelnicu şi Constantin Nuţă, urîndu-l de moarte pe Ilie Ceauşescu (în special datorită… fotbalului!), s-au răzbunat pe acarul Păun, sărăntocul de Tudorancea. În fiecare zi, nevasta deţinutului venea să mă roage să-l ajut.

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI