Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (7)

in Lecturi la lumina ceaiului

I-am trimis atunci o scrisoare lui Ion Coman, în care îi ceream să intervină pentru eliberarea omului. Ca de obicei, Ion Coman n-a intervenit. Chiar aşa: de ce să-şi pună el pielea la saramură? Le-am scris atunci lui Marin Bărbulescu, lui Iulian Vlad, dar pe unde n-am intervenit? Singurul care a avut curajul să se amestece a fost tot bravul general Valeriu Buzea. Deşi era la pensie, Buzea a acţionat pe lîngă foştii lui subalterni şi a reuşit eliberarea nevinovatului, chiar înainte de Paşte. A petrecut omul acasă 6 zile fericite, după care a fost arestat din nou. Am bătut iar pe la toate uşile, fiindcă nu-mi place să las ceva nerezolvat. Urmarea a fost că m-am pomenit chemat la Inspectoratul General al Miliţiei, de către Nuţă. Era de faţă şi colonelul Baciu, în doliu, îi murise soţia. Generalul Nuţă s-a purtat ca o bestie. Urla ca un dement, că de ce mă amestec, că s-ar putea să fiu închis (?!) pentru trafic de influenţă. I-am răspuns răspicat: „Tovarăşe general, de ce-mi faceţi mie una ca asta? De ce strigaţi? La mine nu strigă nimeni în ţara asta, e clar? La revedere!“. Am dat să plec, dar el, ţiganul din Brăneşti, avea ordin să mă ţină acolo, să mă reeduce, să raporteze că am băgat la cap şi că m-am pătruns de importanţa covărşitoare a Ministerului de Interne. Am continuat: „Ce faceţi, domnilor? Mă reţineţi aici? Vreţi să iasă un scandal naţional? De ce mă ameninţi d-ta pe mine, tovarăşe Nuţă, că pot fi arestat? Ştii cînd să mă acuzi de trafic de influenţă? Atunci cînd se va dovedi că am tras vreun folos de pe urma intervenţiei mele. Deocamdată, eu am rugat, total dezinteresat, să fie pus în libertate un om nevinovat, care e şi grav bolnav!“. Pînă la urmă, după vreo 10 luni de anchetă şi bătăi, Tudorancea a fost eliberat. I s-a imputat un prejudiciu de… 600 de lei! Fără să vreau, cînd l-am văzut pe Postelnicu arestat, la televizor, m-am gîndit la acest ţăran român isteţ şi curat, Tudorancea, care a pătimit în închisoare din cauza lui. Uite cum se scrie Istoria şi cum se întoarce roata!

Am isprăvit cu garda. E ora 6 după-amiază. S-a întunecat. Cineva lipeşte un „fluturaş“ pe stîlpul din faţa blocului. Curios, mă duc să văd despre ce e vorba. A renăscut Partidul Ţărănist! Printre semnături, văd numele prietenului meu, poetul Ioan Alexandru. O bucurie secretă îmi inundă inima. Carevasăzică, mişcarea naţionalistă s-a deşteptat! Înseamnă că nu vom intra iar sub cizma rusească a lui Dan Deşliu şi Silviu Brucan! Seara, soră-mea Lidia ne cheamă să petrecem Crăciunul la ea. Cine mai are timp să petreacă? Ne ducem, totuşi. Pe-aici, pe la Gara de Nord, se trage ca la bătălia de tancuri de la Kursk-Orel. Văd că maşina mea ARO (cumpărată în 1986, cu bani împrumutaţi de la toţi fraţii, 116.000 lei) are o gaură de glonţ în portiera dreaptă. Liviu, bărbatul soră-mii, îmi spune că în timp ce era parcată la ei, la Ho Şi Min, maşina a fost lovită de un glonţ tras de la M.Ap.N. Din vorbă-n vorbă, aflu că ieri a venit Procuratura Militară la ei, să-i ancheteze. De ce? Făcuse o turnătorie o familie de la etaj, Rodica şi Cristian Lupşa, amîndoi geologi, cu menţiunea că ea provine dintre ceangăi, la ei în casă se vorbeşte ungureşte. Cei doi o acuzaseră pe soră-mea că la ea acasă e depozit de arme şi că se trage împotriva M.Ap.N. Îl mai acuzaseră şi pe un alt vecin, colonelul Voiculescu, care lucra la Direcţia a V-a. În realitate, aşa după cum şi-au dat seama toţi locatarii din acel scuar de militari, tocmai ei, aceşti Lupşa, au tras două zile şi două nopţi din podul casei clădirii împotriva unităţii militare de pază, de peste drum de M.Ap.N. În mai multe rînduri, vecinii îl văzuseră pe fratele individei, un honved sadea, student la Politehnică, aducînd arme la locuinţa soră-sii, după care se urcau în pod şi trăgeau în soldaţi. Cîţi or fi omorît? De ce-or fi dat vina pe noi? Numai pentru că vin eu aici, au sarcină, cumva, să se răzbune pe mine?

26 decembrie 1989. Nu ştiu de ce, dar simt nevoia să vorbesc cu Patriarhul Teoctist. Îi dau telefon. „Spune, Preafericite, eu am fost pînă acum de partea Bisericii sau împotriva ei?“. Capul Bisericii Ortodoxe îmi răspunde, cu blîndeţea-i recunoscută: „Ai fost mereu de partea noastră, eu ştiu asta. Dacă e nevoie, voi mărturisi“. Au început să apară atacuri împotriva mea, cum că aş fi fost de acord cu demolarea unor biserici. Delirul e total. Eu să fiu de acord cu o asemenea barbarie? De unde şi pînă unde? Articolul „Minciuna are picioare scurte“, publicat în 1985, nu justifica nici un fel de demolare de biserici, ci pleda pentru edificarea unui Centru Civil modern, de care oraşul nostru fanariot avea atîta nevoie. Înainte de a-l publica, am arătat textul istoricului Panait I. Panait (directorul Muzeului de Istorie a Capitalei) şi arhitectului-şef al Bucureştilor, Paul Focşa, fiul savantului Gheorghe Focşa, care a condus, timp de 30 de ani, Muzeul Satului. Amîndoi l-au citit şi m-au felicitat, acelea erau problemele adevărate ale oraşului. Că n-am fost de acord cu demolările reiese şi din protestele mele publice împotriva dărîmării Mînăstirii Văcăreşti şi a Bisericii Sfînta Vineri, ca şi din intervenţiile mele încăpăţînate pentru salvarea Bisericilor Mihai Vodă, Sfîntul Gheorghe Nou, Cuibul cu Barză, Domniţa Bălaşa, Colţea, Antim etc. „Prefericite, m-au năpădit duşmanii din toate părţile şi voi nu mă ajutaţi…“. Preaferictul rîde şi-mi vorbeşte în pilde: „Stai liniştit, Domnul este păstorul nostru, este un timp pentru toate. Mai dă-mi telefon, la revedere“.

E marţi, a doua zi de Crăciun. Televiziunea nu mai conteneşte cu colinde, icoane, sănii cu zurgălăi. E o feerie, mi se umple sufletul de bucurie. Privesc cu multă milă la majoritatea crainicilor şi prezentatorilor TV, care fac eforturi paranormale de a părea altceva decît sînt, de a arăta că i-a silit cineva să lucreze cum au lucrat, să vorbească aşa cum au vorbit. Cîtă laşitate! Ce spectacol dezgustător! Dacă nu vă plăcea, de ce-aţi rămas la Televiziune, oameni buni? V-a legat cineva de scaunul de speaker ca de scaunul electric? Telefonez la Patron acasă, să mergem la redacţie, cum ne era vorba. Îmi răspunde Marga: „Eugen a plecat, cred că a şi ajuns!“. Rămîn perplex. „Cum a plecat, doar era vorba să vin să-l iau, să mergem împreună!“ Femeie cu tact, Marga găseşte o formulă inteligentă de a mă pune în gardă: „A vorbit cu Cloanţa la telefon, se pare că sînt nişte probleme pe-acolo, du-te şi tu şi vezi…“. Cloanţa (de la Baba Cloanţa) e Ileana Lucaciu. Încă sînt la soră-mea acasă. Iau troleibuzul de la Ho Şi Min şi cobor la Primărie. Apoi pornesc pe jos. E un frig pătrunzător. Cişmigiul are urme de promoroacă. Ce fericit eram cînd îl străbăteam, în urmă cu 25 de ani, spre Liceul Bălcescu! Ce treabă aveam? Îmi măsuram creşterea, din mers, la nivelul crengilor şi al nodurilor din copaci. Pe la ora 12, mă aşezam pe o bancă, lîngă vreun pensionar cu tranzistor, şi ascultam „Bijuteriile muzicale“, Jules Massenet, De Falla, Beethoven, Smetana, Schubert, Constantin Dimitrescu cu al său „Dans ţărănesc“.

Acum am un gol în suflet. Mi s-a infuzat brusc o mare vinovăţie, cineva a avut abilitatea diabolică de a transfera moartea unor copii în seama noastră, a cîtorva scriitori. Automat, tot ce-a avut o mică tangenţă cu Ceauşescu, a devenit CRIMINAL. Şi nici măcar nu i-am strîns mîna omului, nu l-am cunoscut! Şi cine mă acuză? Lingăii lui Stalin! Cînd ajung la Expres-ul de vizavi de „Gambrinus“, dau nas în nas cu Răzvan Theodorescu. Are pe ochi o pălărie în carouri, după acea imposibilă modă englezească. „Răzvane, a început haita să mă sfîşie. Apar articole cum că eu aş fi încuviinţat demolarea monumentelor…“. Amicul meu rîde: „Fugi de-aici, cum o să spună aşa? Să mă întrebe pe mine, domnule, cum ne-am zbătut amîndoi pentru Văcăreşti şi Mihai Vodă, dar nici nu se discută!“. Neîndoielnic, Răzvan e un om de carte. Nu e el Iorga, cum poate ar vrea să pară, cînd vorbeşte parcă se screme la ploscă, dar, oricum, e cu un cap peste trepăduşii ăştia de pe la tot felul de institute şi muzee, care n-au produs decît mătreaţă.

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI