Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (71)

in Polemici, controverse

 

8 MARTIE 1990. Apar la televizor trei baragladine, reprezentînd Partidul Romilor, Rudarilor şi Lăutarilor. Unul care se prezintă „secretar general” cîrîie în limba romanes. Nu ştiu cine i-o fi zis acestui rudiment de grai „romanes”, fiindcă n-are nici o legătură cu limba română, nici cu Maica Romă. „Delo, delo, bahto delo” – zice el, pe Postul Naţional de Televiziune. N-am nimic împotriva organizării politice a ţiganilor, e dreptul lor, dar măcar de şi-ar potoli zurbagiii! Acum o altă năzdrăvănie: a luat fiinţă Sindicatul Ascensoriştilor din Bucureşti (că dacă le zicea liftieri nu mergea, le cădea greu la lingurică). La Radio Bucureşti se difuzează o ştire ciudată: rabinul Moses Rosen a vorbit cu Petre Roman, plîngîndu-se de o pretinsă înmulţire a actelor antisemite (?!) din România. Dacă ar veni un extraterestru şi s-ar pune la mintea rabinului, ar crede că aici, în România, curg fluvii de sînge evreiesc de dimineaţă pînă noaptea tîrziu, ba se strîng, în salbă, şi nişte lacuri de acumulare. În realitate, nimeni nu-i deranjează pe evrei, nu sînt atinşi nici cu o floare, ei taie şi spînzură, ei ocupă funcţiile-cheie ale ţării şi, dacă nu le acaparează pe toate, atunci încep să strige: „Pogrom! Urgie! Săriţi! Ne omoară fasciştii!”. Nu se potoleşte rabinul ăsta, e croit rău, să azvîrle sămînţă de vrajbă între evrei şi români, ba chiar între evrei şi evrei. Îmi telefonează Dan Zamfirescu şi îmi dă o veste neplăcută: Arthur Silvestri (pe adevăratul nume Tîrnăcop) şi Mihai Pelin s-au văzut cu Iosif Constantin Drăgan, au pus la cale funcţionarea unui trust de presă, dar pe mine m-au pictat foarte urît. „Să nu prindem picioarele lui Vadim pe-acolo” – l-ar fi somat ei pe Drăgan. Eu, unul, nici nu cerusem aşa ceva, dar vezi cum e omul? Pe amîndoi i-am ajutat din răsputeri, mai ales pe beţivanul ăsta de Pelin. Odată a venit la mine în vizită, primise sarcină de la un general de Securitate să-l atace pe Aristide Buhoiu, prin 1984, şi dorea să se consulte cu mine, să afle detalii din viaţa fostului meu prieten, care ne păcălise pe toţi. Mai ales că Pelin făcuse arşice, în „Flacăra”, un spectacol de bar, de la „Melody”, realizat de Buhoiu şi nevastă-sa, deci era o rîcă mai veche între ei. La mine erau două colege în vizită. Îmi amintesc că Pelin avea aceeaşi cămaşă albastră pe el, murdară şi veşnic transpirată. A băut ca un porc, în aşa fel încît atunci cînd a avut nevoie, n-a nimerit nici baia. Cu mare greutate s-a întors în mica mea sufragerie şi s-a năpustit s-o sărute pe una dintre fete, o brunetă frumoasă, care fuma liniştită, pe canapea. Numai că domnişoara a dat un strigăt de repulsie, s-a ridicat şi a fugit glonţ, pe uşă, afară! Ce se întîmplase? Pelin făcuse mai înainte pipi pe el, pantalonii gri erau leoarcă! Nici nu mai ştiu cum

l-am urcat într-un taxi, ca pe un balot, am dat şoferului 100 de lei şi l-am expediat acasă. Altădată, acelaşi Pelin îmi spunea că, angajat fiind la „Flacăra“, făcea pe cărăuşul între redacţie şi CC. al U.T.C. Într-o bună zi, a fost trimis cu un plic cu suma de 18.000 de lei (sumă mare, pe atunci!) să-1 ducă lui Nicu Ceauşescu. Odată ajuns la sediul instituţiei cu pricina, a coborît cineva de la cabinet şi a luat plicul, cu o dezinvoltură care demonstra că mai făcuse trebuşoara asta de nenumărate ori. „Bine, dar nu-mi daţi nici o chitanţă, nu-mi semnaţi nimic?” – a întrebat Pelin. Persoana s-a uitat cu un dispreţ suveran şi i-a aruncat aşa, peste umăr: „Ce chitanţă visezi d-ta, tovarăşe? Unde te trezeşti?”. Îmi spunea că, pentru el, e clară aprovizionarea cu sume mari de bani, din încasări, a lui Nicu Ceauşescu, de către Adrian Păunescu. L-am crezut pe acest Pelin un om de caracter – mai ales că, în iunie 1987, îl convinsesem să semneze alături de noi, 10 artişti, Memoriul către generalul Ilie Ceauşescu, prin care protestam faţă de demolarea Bisericii Sfînta Vineri. Dar băiatul e dus cu sorcova, a tras cîteva mari sperieturi în ultimii ani, aşa că a cîrmit-o pe arătura antiromânească. Nici o pagubă, ca scriitor e nul.

Dar, să trecem la lucruri mai serioase. Cineva mă informează că P.M. Băcanu a devenit, în numai 2 luni, milionar în lei şi deţinător al unor mari sume în valută. Te cred şi eu, dacă el pe vremea lui Ceauşescu trăia numai din coţcării, darmite acum! Seara, la TV, doi reprezentanţi ai Partidului Republican Creştin au declarat că Silviu Brucan ar face mai bine să se ocupe de comunitatea lui. A ieşit mare dandana, s-au primit telefoane de protest (?!) de la unii cetăţeni indignaţi, cum că, vezi Doamne, renaşte antisemitismul. Dar unde au greşit cei doi? Cu ce l-au jignit pe bătrînul sionist? În crucea nopţii, îmi telefonează Mihai Ungheanu şi îmi spune:

– Poate te mai gîndeşti, nu da titlul „Neamul Românesc” la revista voastră, pentru că mi-ar plăcea să-l dau eu la o gazetă a mea.

Ştiu şi eu? Îl liniştesc, asigurîndu-l că încă vorbim de blana ursului din pădure, întrucît, în absenţa oricărui sfanţ (zwanzig = monedă de 20 de fileri, care circula în Imperiul Austriac, deci şi în Transilvania), nu cred că voi avea prea curînd vreo gazetă. Şi astfel trecu Ziua Femeii, în aceeaşi sărăcie lucie ca şi precedentele. Bine, cel puţin, că pot ieşi în balcon, să-mi umplu plămînii cu palele de vînt ale miezului de martie. Îmi fac rugăciunea de noapte, în surdină, cu o voce murmurată.

Neîndoielnic, instinctul fundamental al omului este cel religios – n-am descoperit-o eu, ci Carl Gustav Jung.

9 MARTIE 1990. România a intrat în Zodia Violenţei. Totul e violent, de la acţiunile politice şi sindicale, pînă la Presă, Radio, Televiziune. Nimeni nu mai are răbdare, toată lumea se grăbeşte undeva şi „coloanele” de interese şi atitudini se ciocnesc, inevitabil, pe traseu, iar de aici sar scînteile violenţei. Fiecare ar vrea să rezolve – acum, pe loc, global – toate problemele trecute, prezente şi viitoare ale Secolului XX şi, desigur, ale secolului următor. Nici ceasurile nu mai au un mers normal, ele aleargă nebuneşte, înainte, orele trec cu viteza secundelor, iar oamenii se agaţă de limbile orologiilor, precum eroii filmelor mute, suspendaţi peste furnicarele de gură-cască. Parcă am vrea acum, în 10 săptămîni, să recuperăm cei 10 ani de letargie din domnia lui Ceauşescu, cînd lîncezeam la cozi, ne uitam prin gard la Televiziunea bulgară sau rusească, trăiam „au relanti”. Şi astfel se trezeşte aforistul din mine, care scrie un mic artificiu: „Secolul vitezei va intra cu atîta viteză în secolul următor, încît tare mi-e teamă că se vor distruge reciproc!”. Pînă atunci, să-l vedem, însă, pe un armean plin de aroganţă cum distruge mitul poemei „Sara pe deal“, a lui Eminescu. Luaţi-vă adio de la versurile dumnezeieşti: „Valea e-n fum, fluiere murmură-n sfînă,/ Apele plîng, clar izvorînd în fîntîne/ Şi osteniţi, oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la cîmp, toaca răsună mai tare”. Luaţi-vă adio şi de la vraja muzicii lui Vasile Popovici, care, în simbioză cu elegia eminesciană, dă în final o cantată de înălţimea cerească a Corului din „Nabucco” de Verdi, închinat Libertăţii. „Rămîneţi în umbră sfîntă”, voi, bijuterii ale geniului românesc, fiindcă, în acompaniament de trompete ruginite, pîrîitoare de lemn şi băşici de porc sparte, şi-a făcut apariţia în arenă armeanul Ştefan Agopian! Aţi auzit de el, fraţilor? Nici pomeneală. Mai bine l-ar fi chemat Iagopian. Ce face nătărăul ăsta? Publică în revista „Anul 2000” un fragment de proză cu titlul batjocoritor „Sara în grajd”.

Într-un fel de Argument, autorul lămureşte Poporul că, înainte de decembrie 1989, capitolul cu pricina i-a fost cenzurat în mod brutal. Aşadar, avem de-a face cu faimoasa literatură de sertar. Şi cu un dizident pur-sînge, nici nu încape îndoială.

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“;

Autor: Corneliu Vadim Tudor)

Păreri și opinii