Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (72)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Ni-l şi închipuim pe acest oriental măsliniu (Ştefan Agopian – n.r.) luptîndu-se cu foarfeca nemiloasă a cenzurii, încercînd să lumineze populaţia cu un fragment sublim, dar izbindu-se de obtuzitatea „paznicilor” ideologici, care doreau să ţină populaţia numai şi numai în beznă, spărgînd cu praştia fiecare lampă aprinsă pe uliţă de Motanul Arpagic, de Andrei Pleşu şi alţi transcedentali. Dar, să dăm citire cîtorva frînturi din fragmentul cu pricina. Poate credeţi că „Sara” era acel timp de îngînare a asfinţitului cu întunericul nopţii, pe care îl aureola Eminescu în dulcele grai din Moldova? Aiurea, „Sara” lui Agopian nu e „Sara” lui Eminescu, fiind vorba de o femeie cu numele respectiv. Poate chiar cîntăreaţa Sara Montiel, iubita lui Ion Dichiseanu. Dar, să nu lungesc vorba: „Sara se înălţă atunci, picioarele ei subţiri se înfipseră în ţărînă, părul sexului ei era în dreptul ochilor Ăluia. (…) Era aşezată cu fundul în ţărînă şi cu picioarele îndoite pe lîngă fund. Se întinse pe spate şi îşi desfăcu puţin picioarele. Tobit o privi, îi privi picioarele subţiri şi albe, apoi se aplecă şi, încă cu pocalul în mînă, începu s-o sărute şi s-o lingă pe pulpe. Ea oftă şi îşi desfăcu picioarele şi mai tare. (…) Drăgăstoasă, Sara se lipi de trupul mătăhălos de lîngă ea, îl încolăci cu braţele şi cu picioarele, limba ei se strecură în gura lui, îi pipăi cerul gurii, cerul gurii lui era amar şi uscat” etc., etc. Curtea e lămurită! Aţi văzut ce puternică literatură era înăbuşită în sertarele scriitorilor noştri? Să nu dea drumul Ceauşescu la o asemenea capodoperă, s-o lase pe femeia asta să se tăvălească cu fundul în ţărînă, lipită de o matahală, în loc ca toţi cei 23 de milioane de români să ia cunoştinţă de o asemenea întîmplare excepţională, să se bucure, să scandeze ca la meci „Hai, acuma! Hai, Sara! Desfă picioarele mai tare! Şi tu, Tobit, ce stai ca prostul?! De ce nu finalizezi? Atachează!”. Îmi imaginez cum e tot „romanul“. Păcat că pe Tobit nu-1 cheamă Ilie. Fiindcă din împreunarea perechii Sara şi Ilie ar fi rezultat o Sarailie pe cinste. L-am întîlnit, odinioară, pe acest Agopian.

Cred că era prin 1971, terminasem facultatea. Am fost rugat de poetul Valeriu Pantazi să citesc cîteva poezii la un cenaclu condus de el, la Casa de Cultură „Mihai Eminescu”, chiar de pe Str. Eminescu. Pantazi mi-a prezentat o arătare mică şi diformă, cu un aspect tuciuriu. Era un exemplar tipic al faunei care bîntuie prin cenacluri, de dimineaţa pînă seara, de tipul Gabriela Adameşteanu, Grette Tartler, Octavian Berindei, Vasile Andronache. Eu, care la vîrsta de 18 ani avusesem deja o piesă premiată şi difuzată la Radio Bucureşti, în interpretarea unor actori de valoare, ca Ştefan Ciubotăraşu, Valeria Seciu (chiar atunci, în primăvara lui 1968, era însărcinată!), Virgil Ogăşanu ş.a. – îi priveam cam de sus pe toţi aceştia, n-aveam dialog cu ei, fiindcă mi se păreau nişte chibiţi care se vor pierde pe drum. Şi iată-l pe acest Agopian romancier (?!), persecutat politic (?!) şi elitist, ca mai toţi armenii de genul lui Arachelian. Cumplită povară mai e pentru o fiinţă umană lipsa unei vieţi sexuale sănătoase! Ce refulaţi invadează societatea! Acest Agopian se crede vreun Boccacio, dar îl asigur că mizeriile lui n-au nici o legătură cu arta. Tot nişte „persecutaţi” şi „dizidenţi”, ironizaţi de mine în „Săptămîna”, scot capul de sub mantaua leninistă a lui Nicolae Manolescu şi încep să-şi exhibe actele de bravură. Mă refer la acest Mircea Cărtărescu, care în revista „Contrapunct” îşi publică o poză a lui, alături de Traian T. Coşovei, şi scrie despre ortacul său: „Avea mereu bani, nu ştiu de unde naiba, mergea cu taxiul, bea zilnic băuturi fine (…), l-am văzut şi dînd o sută de lei unui ţigănuş care colinda în tramvai (leafa mea pe o zi la Agerpres – nota mea, C.V.T.), deschidea sticle de bere cu pleoapa” etc. Într-adevăr, teribil de persecutaţi au mai fost „dizidenţii” ăştia. Probabil că, dacă nu-i prigonea Ceauşescu atîta, Coşovei nu i-ar mai fi dat ţigănuşului o sută de lei, ci i-ar fi dat tot tramvaiul, cu vatman cu tot. Dar, în aceeaşi revistă neagră în cerul gurii, e publicată o „SOMAŢIE CĂTRE GUVERNUL ROMÂNIEI”, semnată de Consiliul Uniunii Scriitorilor din România. Nu contează ce se solicită atît de imperativ în textul cu pricina (bani pentru hîrtie şi tipografie, adică pomană, ca de obicei) – contează procedura incalificabilă. Dacă îmi aduc bine aminte, Guvernul României n-a mai fost somat, de nimeni, de exact 50 de ani, din iunie 1940, de la cele două ultimatumuri ale lui Stalin. Puşlamalele astea nu pricep că s-a dus mila publică din anii socialismului, cînd luau avansuri de zeci de mii de lei pentru cărţi pe care nici nu aveau de gînd să le scrie, cînd se ghiftuiau (pe veresie) la cîrciumile Uniunii Scriitorilor din Bucureşti, Neptun, Sinaia etc., cînd făceau împrumuturi de 200.000-600.000 de lei (sume uriaşe!), pe care nu-i mai restituiau vreodată. Interesant este că majoritatea zdrobitoare a poeţilor aşa-zişi dizidenţi (Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Daniela Crăsnaru, Doina Uricariu, Dinu Flămînd, Dorin Tudoran) au luat Premiul C.C. al U.T.C. Eu nu l-am luat. Şi, cu toate acestea, eu sînt interzis şi pus la zid – ei se bat cu pumnii în piept. În urmă cu vreo 6 luni, Securitatea se interesa prin bloc, pe la vecinii lui Toma Michinici, dacă acesta e prieten cu mine. Vei depune vreodată mărturie pentru mine, dragă amice? Sînt atît de scîrbit! Ia priviţi cum a cotit-o viaţa mea, brusc, spre dezastru! Periodic, din 5 în 5 ani, îmi e pusă existenţa la îndoială. Pînă mai ieri, în numele comunismului – astăzi, în numele capitalismului, dar de aceiaşi indivizi. Mă întreb mereu: unde am greşit? Poate că am pus prea multă patimă în tot ceea ce am făcut, în laudă, şi în critică? Da, da, cred că acesta e păcatul capital al vieţii mele: sînt pătimaş. Mai am timp să mă schimb? Poate, încă, nu-i totul pierdut. Mîntuitorul nostru spunea: „Lumea nu este decît un pod: voi trebuie să treceţi peste el şi să nu vă clădiţi locuinţele voastre pe el”. Iar Tertulian, în „Antologia”, Îl parafraza astfel: „Nimic nu este interesant pentru noi în această lume, cu excepţia plecării noastre cît mai rapide de aici”.

Îmi plîng de milă ca o muiere. Ce scrie pe piatra de mormînt a lui Coşbuc, de la Cimitirul Bellu? O bucată din „Gazel”: „O luptă-i viaţa, deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor/ Tu ai pe-ai tăi, de n-ai pe nimeni/ Te lupţi pe seama tuturor!”. Dar, el însuşi a căzut pradă disperării, cînd unicul său fiu, lumina ochilor lui, a murit într-un accident de automobil pe Valea Prahovei, aşa că, în scurtă vreme, s-a stins şi marele poet-ţăran, în 1918. Avea numai 52 de ani, ca şi Shakespeare.

Altceva e îngrijorător: agitaţiile ungureşti din Ardeal au devenit de nesuportat. Într-un colocviu despre minorităţile naţionale, prezentat la Televiziune, secretarul de Stat de la Ministerul Culturii, Horvath Andor, a spus textual: „Analogia situaţiei românilor din Transilvania înainte de 1918 cu situaţia maghiarilor de după 1918 grevează asupra relaţiilor interetnice”. Cu alte cuvinte, şi românii i-ar fi ucis, ori terorizat, ori deznaţionalizat pe unguri, aşa cum făcuseră aceştia cu românii. Un alt secretar de Stat, de la Ministerul Învăţămîntului, sasul Hans Otto Stamp, recunoaşte, tot la televizor, un fapt zguduitor, care umple de revoltă o ţară întreagă – la Liceul Bolyai din Tg. Mureş s-a spus: „De mîine, clasele române nu mai au ce căuta aici!”. Concluzia neamţului e de bun-simţ: „Asta a produs o catastrofă la Tg. Mureş, cu demonstraţii de sute de mii de oameni”. Se pare că unul dintre vinovaţii acestui separatism forţat, în care copiii românilor sînt discriminaţi, batjocoriţi şi alungaţi, este un alt secretar de Stat, de la acelaşi Minister al Învăţămîntului, maghiarul Demeny Lajos. Acesta acuză „totalitarismul majoritar al românilor”. La acelaşi Colocviu televizat, lector univ. Gyimesi Eva zice că „ungurii trăiesc în 6 state europene”. Asta-i situaţia popoarelor nomade. Ţiganii trăiesc în şi mai multe state europene.

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“;

Autor: Corneliu Vadim Tudor)

Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (71)

Păreri și opinii