Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (74)

in Polemici, controverse

 

12 MARTIE 1990. Parcă prind puteri, la început de săptămînă. Presimt că se va întîmpla ceva. Încă nu ştiu ce. Cît de mult contează starea sufletească! O vorbă bună, cît de mică, un succes mărunt îmi pot schimba în bine întreaga dispoziţie a sufletului. Acelaşi lucru – vremea de afară, programul de radio, atmosfera din casă – îl poate face fericit pe cineva şi nefericit pe altcineva. Se pare că sufletul, în călătoria lui spre trupul care îl va primi la naştere, atinge, ca o cometă, mai multe stele care ne guvernează şi de unde se încarcă cu tot felul de caracteristici. Fiind un tip solar, mai mult ca sigur că starea asta în curs de ameliorare mi-o dă astăzi puiul de soare care începe să meargă de-a buşilea pe tavanul primăverii, stîrnind zurgălăii mugurilor din arbori. Unde mai e soarele copilăriei mele, cînd zăboveam minute în şir pe culmea dealului din satul tatei, Cherleşti, pentru a-l vedea asfinţind în apele de bronz roşietic ale Oltului? Ce minunăţie! Ce bucurie nelămurită, dar copleşitoare, izvora în sufletul meu de copil la vederea acelei privelişti magnifice! Acela era „soarele de la Austerlitz” pentru micuţa mea împărăţie. Apollinaire compara un astfel de soare însîngerat cu „un gît retezat”. Cam tot pe atunci îmi povestea tata despre pilda unui nobil englez, care îşi crescuse fiul departe de cărţi religioase şi de orice altă influenţă, pentru a vedea dacă instinctul credinţei se află în om de la naştere, sau e insuflat pe parcurs. Toate au decurs conform „graficului” acestui ciudat experiment, care îl putea mutila sufleteşte pe copil. Pînă într-o bună zi, cînd, tot într-un amurg învăpăiat, tatăl şi-a găsit odrasla în grădină, trimiţînd sărutări soarelui din vîrful buzelor şi al degetelor, strigînd: „Ce minunat eşti, soare! Îl salut pe Cel care te-a făcut!”. Cam tot pe atunci, pe la 12-13 ani, l-am descoperit pe Eminescu. Primisem de la vara mamei, Tanti Ica, mai multe cărţi în valijoară, pentru a-mi ţine de urît în vacanţa de vară – printre ele, „Sfîrşit de veac în Bucureşti”, de Ion Marin Sadoveanu (roman extraordinar, după care s-ar putea face un film mare), şi ediţia (aproape) completă a poeziilor lui Eminescu, tipărită pe foiţă de ţigară, cu coperţi de vinilin gri, cu o prefaţă de Mihai Beniuc. La scurt timp, aveam să citesc biografia pe care i-a închinat-o Călinescu – şi astfel legenda era gata, fusesem contaminat pe veci de virusul cu aromă dulce şi tristă, ca un sîmbure de migdală, al acestui destin de heruvim. Cît de mult m-a marcat Eminescu în adolescenţă, ce frenetic l-am iubit, cît am suferit pentru zdrenţele cu care încerca să-şi acopere trupul, pe cînd peregrina prin ţară, ca sufleur, ce arzătoare era dorinţa să ating un obiect care-i aparţinuse! Ori să cunosc pe cineva care-l văzuse. În fond, eram un fanatic al acestui om fără prihană, care nu făcuse rău nimănui, niciodată, dimpotrivă, scrisese cu un vîrf de cetină, pe ceara albă a fiecărui suflet de român, versetele inegalabile „Şuieram l-a ei chemare/ Şi-am ieşit în cîmp rîzînd…”. Da, da, Eminescu n-a scris versuri, ci versete. Iar „Sara pe deal” – de care am mai pomenit – e tot ce s-a plăsmuit mai înălţător cu privire la satul românesc cel de ieri, de azi, de mîine şi de totdeauna. Fiindcă mereu se vor găsi cîte o pereche de îndrăgostiţi, cîte un salcîm, cîte o toacă de bisericuţă veche, cîteva pîlcuri de oameni întorşi de la coasă, niscaiva turme de vite cu tălăngile la gît, întorcîndu-se cuminţi acasă, precum oamenii din furtunile vieţii, pentru că nicăieri nu-i mai bine ca acasă. Poezia asta este cea mai tulburătoare icoană a satului românesc, calitate la care, ce-i drept, a contribuit şi muzica divină a cîntecului propriu-zis, pe care nu se ştie ce Zeu-ţăran i-a picurat-o, din înalturi, lui Vasile Popovici.

Dar, de unde plecasem şi încotro mă poartă paşii! De la ţărani la ţărănişti e-o cale-atît de lungă! Astăzi, iar mă muşcă de fund ziarul „Dreptatea”. Se reproduce o ştire stupidă, dintr-un obscur ziar ieşean. Şi-o caută băieţii cu lumînarea. Vorba lui Lăpuşneanu: „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu!”. Redactez, într-o formă finală, articolul „Repetenţi la Istorie”. Dar unde să-l public? O să vedem, important este să scriu, să nu-mi ies din mînă, să-mi descarc adrenalina, altminteri îmi plezneşte o venă în cap, de supărare. La televizor se transmite o adunare a foştilor deţinuţi politici. Judecătorul Adrian Niţoiu, care condusese completul de judecată în procesul înscenat lui Emil Bobu – Manea Mănescu – Ion Dincă, formulează cereri pentru crearea unei pături de privilegiaţi din foştii deţinuţi politici. Dacă nu mă înşală pe mine simţurile, avem de-a face cu un alt tip de ilegalişti. Pentru că ce poate înţelege un om din „locuinţe confortabile, facilităţi alimentare, medicamente gratuite”? Astăzi, ce-i drept, am încercat să-mi găsesc şi eu o „locuinţă confortabilă”, deşi n-am fost nici ilegalist, nici deţinut politic. De fapt, tot ceea ce doresc este să mă mut lîngă bietul tata, care se stinge ca o lumînare. Ţărăniştii m-au tras în piept, cu casa din Strada Dr. Staicovici. E clar, pe ce pun ăştia mîna, adios, muchachos! Încerc să vorbesc, telefonic, la Consiliul Popular al Capitalei. Acolo a ajuns şefă o fostă adjunctă a lui Silvestru Vîrtosu, pe nume Mariţescu. O ştiam umilă, nu îndrăznea să-mi taie calea. Eu aveam un nume – ea avea un bărbat securist, era, totuşi, o diferenţă. Pe cît de civilizat şi de uman a fost Vîrtosu (ca şi Gh. Pană, şeful lui) – pe atît de urît se purtau cu oamenii aceşti trepăduşi, de teapa lui Necşoiu, Bîrceri sau Mariţescu. Ce face asta acum? Se dă ascunsă! Nu vrea să apară la telefon! O fi şi ea „fo dizidentă” şi nu mi-am dat seama! Carevasăzică, pe cînd tăia şi spînzura ca secretar la Consiliul Popular al Sectorului 6, ori ca secretar adjunct la Primăria Capitalei, şi ca membru în toate birourile de partid – Coana Mariţescu se lupta de zor, piept la piept, cu comunismul! O apuca pe ea comunismul de bretelele furoului, dar cu o opinteală zdravănă, care o făcea să i se zdruncine „cocul activist”, madam Mariţescu înşfacă Zmeul comunist de brăcinar şi-l băga în pămînt pînă la gît, numai aşa a fost posibil ca primarul Dan Predescu şi politrukul Silviu Brucan să-i taie capul cu paloşul, ceea ce nici o armată de militanţi ai lui McCarthy nu reuşise. Ce faună s-a prăsit pe la primăriile şi judeţenele astea de partid! Toţi profitorii, toţi aranjorii, care se purtau cu cei neînsemnaţi ca nişte zbiri şi se făceau mici cu şefii cei mari! Ce boală năucitoare e lipsa de caracter! Adorm fericit la gîndul că rabinul Moses Rosen nu e altceva decît o Ana Pauker cu barbă.

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei,

de la Crăciun la Paşte“;

Autor: Corneliu Vadim Tudor)

Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (73)

COMENTARII DE LA CITITORI