Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (76)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

15 MARTIE 1990. Politica devine, pe zi ce trece, mai murdară. E ca o bătălie navală, în care se folosesc toate armele permise şi nepermise, de la bombardamente aviatice pînă la mînuirea cuţitelor la abordaj, pentru tăierea scărilor şi a odgoanelor, pentru înţeparea bărcilor pneumatice şi înjunghierea adversarului, în lupta corp la corp. Uneori, se mai retează şi degete. Numai că, de cele mai multe ori, adversarul se dovedeşte a fi, în fond, un om cumsecade, care are şi el nişte părinţi bătrîni, cîţiva copii pe care îi divinizează, un cîine iubitor, pentru care el, stăpînul casei, e Dumnezeu pe pămînt. Mă gîndesc iar la sfîrşitul romanului „Pe frontul de Vest nimic nou“, de Erich Maria Remarque, cu tînărul acela care ucide un duşman, dar apoi regretă şi îl plînge. Sînt în stare să pun pariu, încă de pe acum, că prietenii de azi vor deveni mîine adversari şi invers. Nu sînt un ghicitor de profesie, dar aşa a fost în politică de cînd e lumea şi pămîntul, mai ales în cea românească. Pe Nicolae Iorga, de pildă, A.C. Cuza reuşea să-l înnebunească, în Parlament, numai printr-un simplu joc al mîinilor, duse la cap, în chip de urechi de iepure. Ani de zile n-au ştiut deputaţii adunaţi în clădirea istorică din Dealul Mitropoliei ce anume îl putea înfuria în asemenea hal pe savant. Pînă la urmă, bătrînul A.C. Cuza a lămurit enigma: tatăl istoricului – avocat de profesie – era cartofor şi beţiv, patimi care l-au dus la nebunie, iar în timpul crizelor avea senzaţia că îi ţupăie iepuri prin cap. Altă dată, cam prin 1906, acelaşi Iorga – tînăr fiind, de 35 de ani – a fost culcat la pămînt de către colegul său de Universitate, profesorul Mihail Dragomirescu, cu o lovitură de pumn în bărbie: „Te-am învins politiceşte, te-am învins şi fiziceşte“ – ar fi exclamat criticul, triumfal, punînd un picior pe pieptul, gîrbovit de tînăr, al genialului dascăl. Da, dar pe atunci nu exista Măria Sa, Dosarul! Între timp, datorită ştergerii Planetei noastre de către coada cometei roşii, în cinci colţuri, a stalinismului, a pătruns şi virusul ăsta în Omenire. Prin urmare, şi la noi. Încă din zori, primesc telefon de la un cunoscut: „Ziarul condus de Al. Piru, «Dimineaţa», a pregătit dosare compromiţătoare pentru toţi ţărăniştii. Caii de bătaie sînt legionarii şi securiştii. Îl au la mînă pe Ion Puiu, fost legionar, dar se gîndesc şi la mai tinerii Liviu Petrina şi Pop Iftene, care, lucrînd la Ministerul de Externe, au fost securişti, ca mai toţi diplomaţii noştri, era aproape o regulă. Cică dosarele astea s-au strîns de către Mihai Fabian, fost corespondent Agerpres în America latină, dar la origine ofiţer de Securitate“. Aşa o fi? Îl cunosc bine pe Fabian, mi-a fost coleg la Agerpres după ce s-a întors din străinătate. Am avut relaţii cordiale cu el, fiindcă omul era (şi cred că mai este) extrem de civilizat, cu bun-simţ. Dar nu pot să nu zîmbesc – mi-am adus aminte de o întîmplare istorisită de Victor Stamate, căruia îi datorez enorm în formarea mea ca ziarist şi ca persoană publică. Iată ce mi-a povestit el (şi am toate motivele să-l cred, pentru că a lucrat în America Latină, pe acelaşi post, înainte de Mihai Fabian, ca şi Valentin Păunescu): „În tinereţe, Fabian a păţit o chestie senzaţională. Avea ordin să intre, împreună cu un şef de-al lui, în locuinţa unui intelectual de marcă, aflat o perioadă în străinătate. Nu ştiu ce trebuiau ei să facă, dar îmi imaginez: ori să caute materiale compromiţătoare, ori să-i plaseze «tehnică» de ascultare. Toate au decurs conform planului, pînă în clipa în care musafirii nepoftiţi au auzit chei în broască şi, brusc, s-au pomenit cu femeia de serviciu a familiei respective, care se întorcea de la piaţă. Asta nu intrase în calcul. După un schimb de priviri de cîteva secunde, femeia a început să ţipe după ajutor: «Săriţi, hoţii, hoţii!». În cîteva clipe, s-au adunat nişte vecini, a fost chemată şi Miliţia. Şi acum începe partea de senzaţie: fiindcă nu se puteau deconspira, cei doi ofiţeri au intrat în jocul ăsta, mărturisindu-şi ruşinaţi vina că da, sînt hoţi. Şi în timp ce erau scoşi din imobilul respectiv, cu cătuşe la mîini, sub o ploaie de burduşeli şi huiduieli, cine crezi că trecea întîmplător pe acolo? Nimeni alta decît fosta dirigintă de la şcoală a lui Fabian. L-a recunoscut imediat, s-a apropiat de el şi a început a-l ocărî: «Aha, Fabiane, vezi ce-ai păţit?! Eu am bănuit încă de-atunci că ai să ajungi un pungaş şi un spărgător, dădeai semne de mic, fiindcă nu-ţi plăcea geografia (ori matematica, ori fizica, nu mai contează). Na, că acum ai ajuns unde meritai! Te pomeneşti că mai eşti şi recidivist, ai?!»“. Pînă la urmă, a venit un şef de-al celor doi şi, cu discreţia necesară, i-a scos din beciurile Miliţiei. Acum, Fabian, pus de Piru, strînge dosare. Cui? În primul rînd, foştilor lui colegi de Securitate. Totuşi, cu sau fără dosare, ziarul tot prost e, nu se poate citi. E Piru ziarist cum sînt eu… Piroman. Nu mai încape vorbă că sînt atacat şi eu în fiţuica asta bugetivoră.

Bătrînul gibon nu mă iartă. El are o gazetă, eu n-am. El mă înjură, eu nu pot să-i dau o replică, sînt ca un sac de box, încasez, încasez, şi înghit în sec, ce pot să fac? Dar şi cînd îmi voi rupe cătuşele!

E o dimineaţă frumoasă. Acesta e „idele lui Marte” (adică mijlocul, miezul), cînd a fost asasinat Iulius Cezar, în Senat. El, marele „Părinte al Patriei“, care era, vorba contemporanilor săi, „bărbat cu femeile şi femeie cu bărbaţii“. Groaznicul asasinat s-a petrecut în anul 44 înainte de naşterea lui Christos. An în care, ce coincidenţă, murea (tot asasinat, se pare), rivalul său de la Gurile Dunării, regele dac Burebista. E soare. Vrăbiile mă strigă, cu larmă mare, azi nu le-am presărat firimituri de pîine, păi ce facem aici, unde ne trezim? Miroase, mai mult ca oricînd, a rachiu, a ţuică şi a vin, de la fabrica din apropiere, din Strada Fagotului. E un miros pătrunzător, care îmi biciuieşte nările. Mie nu mi-a plăcut să beau dimineaţa, ori la prînz – asta am învăţat-o de la tata, care nu punea nici un strop de băutură înainte de asfinţitul soarelui. Şi am mai învăţat de la el să mă bărbieresc în fiecare zi, dacă nu din respect pentru alţii, măcar din respect faţă de mine însumi. Fără să vreau, jocurile fugare ale gîndului mă poartă pînă la răspunsul genial dat de Phidias acelora care l-au întrebat de ce mai finisează o statuie şi în partea din spate, fiindcă oricum intră într-o nişă a unui Templu şi nu se uită nimeni acolo: „Se uită zeii“ – a zis sculptorul. Dar, de unde plecasem şi unde am ajuns! De aici, din balcon, văd cîteva sute de ţigani care ţin calea camioanelor cu vin şi băuturi spirtoase, le opresc şi fac tîrgul cu şoferii rapid, în plină stradă, chiar pe linia de tramvai. Deci, şoferii pornesc cu transporturile spre destinaţiile înscrise pe foaia de parcurs, dar, la nici 50 de metri, după colţ, „mărită“ repede marfa. Nu-i greu de presupus ce vor scoate ţiganii dintr-un litru de trăscău, ce otrăvuri vor fabrica amestecînd tot felul de vopsele şi substanţe periculoase, între care am aflat că şi miniu de plumb. Cine-i mai poate opri? Dacă cel mai bun vecin al României a fost şi a rămas „Marea Neagră“, iată că avem şi un cal troian foarte primejdios, pe care l-aş numi „Mareea Neagră“, a ţiganilor, care trăiesc numai din furat. Într-o ţară în care au fost pulverizate structurile statale, totul e posibil. Cine să ia măsuri? F.S.N., care fură mai mult ca toţi? Ţiganii fură băutură, ca să-şi hrănească puradeii flămînzi şi jerpeliţi – dar cei care au pus mîna pe Putere fură vile, valută, aur, valori de Patrimoniu Naţional. La şedinţele de C.P.U.N, feseniştii vin cu limuzine Renault, că nu pot altfel, li se apleacă. Pe isteria asta antisocialistă, a fost demolată statuia lui Dobrogeanu-Gherea, din piaţeta situată pe Strada C.A. Rosetti. Ce sacrilegiu! Acest om a fost un idealist adevărat, a crezut în muncitori şi în dreptate socială. Da, mi se poate răspunde că era evreu (îl chema Solomon Katz), că în polemica purtată cu Titu Maiorescu n-a avut dreptate, că îşi deschisese o berărie ş.a.m.d. Toate astea n-au nici o valoare, omul era curat la suflet şi a reprezentat un ferment viu în epoca aceea, de la cumpăna veacurilor XIX şi XX. Cine o fi barbarul care se poate răfui cu o statuie? Friedrich Nietzsche are un text împotriva vandalilor care se răfuiesc cu monumentele: „În ce priveşte demolatorii de statui, iată ce am să-ţi zic de ei: nu e mai mare nebunie, decît să arunci sarea în mare, ori să răstorni în pulbere statui! Statuia şi mai dumnezeiască se va înălţa, şi mai seducătoare, din pricină că a îndurat suferinţă, şi-o să vă mulţumească ea însăşi, că aţi azvîrlit-o la pămînt, vouă, care sfărîmaţi statui!“.

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei,

de la Crăciun la Paşte“;

Autor: Corneliu Vadim Tudor)

Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (74)

COMENTARII DE LA CITITORI