Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (77)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Aud că Partidul Social-Democrat a formulat un protest. Aş subscrie şi eu la el, bucuros, fiindcă actele de vandalism nu au ce căuta în România. Şi nici actele de terorism – au murit destui nevinovaţi pînă acum. Şi ar fi murit şi alţii, dacă atunci, în decembrie 1989, ar fi biruit pornirea sinistră a lui Nicolae Militaru şi Dumitru Mazilu, de a fi puşi la zid şi împuşcaţi cei 400 de membri ai Direcţiei a V-a a Securităţii, care au fost ţinuţi în detenţie 40 de zile. Ne-am băgat miniştrii, generalii şi ofiţerii în puşcărie – aşa că să nu ne mai mirăm că ungurii îşi fac de cap, ne merităm soarta. „Ajutaţi să oprim genocidul românesc împotriva maghiarilor!“. Pe aceleaşi afişe, stă scris că Nadia Comăneci e… unguroaică şi mai pot fi văzute hărţi mistificate, reprezentînd „Ungaria istorică“. Oare cum au pătruns în România asemenea „arme albe“? Agitatorii minorităţilor se află în ofensivă, pe toate planurile. Reacţia românească nu întîrzie să se producă – deocamdată, cîteva răspunsuri ferme în ziarul „Cuvîntul liber maramureşean“. Astăzi, pe pagina I a „Revistei Cultului Mozaic“, Moses Rosen publică textul intitulat „Vadim îl caută pe… Ahaşveroş“, în care se laudă că el l-a criticat pe Ceauşescu şi că eu l-am demascat (?!) pe el. Cumplită neruşinare! El intra de 20 de ori pe an la Ceauşescu! El mă reclama toată ziua şi obţinea interzicerea mea şi topirea volumului „Saturnalii“, în timp ce eu n-aveam nici o posibilitate să mă apăr. Nici atunci (în 1980 şi 1984), nici acum (în 1990). Acelaşi text infam e tradus în engleză, în pagina 10 a revistei cu pricina, pentru a se uşura încă de aici, din ţară, sarcina multiplicatorilor de profesie, care au pus mîna pe aproape toată presa occidentală. Aşa îşi creează evreii ţinte artificiale, pentru a-şi justifica plîngerile neîncetate. Într-un alt articol, apărut în urmă cu cîteva zile în „Adevărul“, sub titlul obraznic „Ce mai vreţi, domnilor antisemiţi?“, rabinul scrie, fără să-i paralizeze mîna aia ca o cange rapace: „Sub regimul lui Antonescu, circa 300.000 de evrei din Moldova, Basarabia, Bucovina, Transnistria au fost asasinaţi“, în timp ce „sub regimul lui Horthy au murit numai 150.000 din Nordul Ardealului“. Trebuie să fii nebun de legat să afirmi aşa ceva, falsificînd Istoria şi siluind memoria oamenilor! Deci, Mareşalul Antonescu, care i-a salvat pe evrei de la moarte, a fost un călău (după mintea cu ţepi a rabinului), iar Amiralul Horthy, care i-a predat lui Hitler şi Eichmann pe evrei, a fost cu mult mai civilizat! Pe cine a crescut Poporul Român la sîn! Ce şarpe! Oare de ce nu sînt toţi evreii ca delicatul poet Ion Trivale (care a murit în primul război mondial), ca Isac Peltz, ca Dobrogeanu-Gherea, ca Edgar Papu, ca Nicu Steinhardt, ca Richard Wurmbrand?! E de studiat traseul creştinării unor evrei, al împăcării lor cu Isus Christos – roadele sînt minunate.

Seara, iar dă năvală în casa mea, prin sticla micului ecran, Gabriel Liiceanu. Geaba a zis el că apariţiile la Televiziune îi creează o stare de disconfort (probabil că îl strică la stomac). Disconfortul nu-i al lui (care e un crocodil leşinat după publicitate), disconfortul e al nostru. Acum, el fumează tacticos şi bea cafea, de parcă Televiziunea Naţională a ajuns o tavernă. Ştiu că pînă şi în lucrările despre Noica, acest ţigănuş agresiv a fost acuzat de megalomanie. Dacă el e filosof, atunci Hegel ce-a mai fost? „Filosofia trebuie să iasă din arenă şi să folosească Televiziunea“ – zice el în seara asta, imitîndu-l pe André Gluksmann. Pe urmă, după alte cîteva sorbituri zgomotoase din halba cu cafea, prinzînd aripi noi, înaripatul se lansează în cugetări pe care le-ar vrea apodictice: „Există o comunitate de vederi“. „O comuniune“, îl corectează, discret, Stelian Tănase, aflat lîngă el. Deşi G.D.S-ul ăsta zice că nu face politică, bag seamă că vrea să dubleze Puterea. Ni se spune că „un grup de jurişti elaborează principiile unei Constituţii alternative“.

Noaptea, la ora bufniţelor, iar se transmite o şedinţă a C.P.U.N.-ului. Distracţia e mare, fiindcă după anchilozarea dovedită de M.A.N., ceea ce vedem acum freamătă de viaţă. Numai că unii parcă au mîncărime la limbă. Nu e şi cazul lui Marius Cîrciumaru, din Pucioasa, care acum se dă „rănit“, se ştie cu musca pe căciulă – zilele trecute, un ziar l-a făcut pulbere, publicînd dovezile unor matrapazlîcuri de-ale lui. Da, dar are el partid?! Da, dar a pus el mîna pe vila lui Dinu Săraru, de pe Strada Dr. Obedenaru, colţ cu Strada Carol Davila? Acum, văd că a apărut şi Partidul Liber Schimbist, al cărui patron declarat e Caragiale. Mă uit, încerc să înţeleg, mă frec la ochi pînă îmi clipocesc pleoapele şi mintea mea lucrează: fac o comparaţie între epocalul discurs rostit de Nicolae Iorga, sub aceeaşi cupolă, în anul 1916, imediat după intrarea României în război (multiplicat şi împărţit soldaţilor în tranşee, din ordinul primului-ministru Ionel Brătianu) – şi frazele găunoase de azi, rostite cu emfază şi cu aerul ameninţător că ei, vagabonzii, au pus mîna acum pe Putere şi că nu o vor mai lăsa cel puţin pînă în anul 2000. Vai de capul nostru! Am întemniţat şi am umilit floarea Serviciilor Secrete româneşti, pentru un popă unguresc, iar acum ne mai dă mîna să ne mirăm că ungurii cer Ardealul!

16 MARTIE 1990. Am probleme cu dinţii. Cei de jos sînt buni şi puternici, aici semăn cu tata, care e oltean. Necazul e cu dinţii de sus, pe care mi i-a nenorocit o doctoriţă, pe cînd eram elev la Sf. Sava. Frumoasă femeie, nimic de zis, o chema Mariana Ionescu. Noi, copiii, ne făceam treabă pe la ea, pe la cabinet, mai mult ca s-o vedem. Numai că ea învîrtea „scule” mai mari, nu se uita la noi. Chiar dacă citeam pe nerăsuflate „Elevul Dima dintr-a VII-a”, de Mihail Drumeş, poveşti de astea nu ni se puteau petrece nouă, ci altora. Această doctoriţă făcuse facultatea pe bază de pat şi alte pile de genul acesta, fiindcă n-avea nimic comun cu stomatologia. O dată încăput pe mîna ei, mi-am luat adio de la dinţii de sus! Ea încă nu auzise de anestezie, mînuia burghiurile şi bormaşinile alea ca un lăcătuş-mecanic, de-i penetra bietului elev maxilarul şi creierul pînă îi dădeau nenorocitului lacrimile, i se înroşea falca şi fugea urlînd. Nu mai vorbesc de cleştele pe care îl manevra la extracţii, săvîrşite tot pe viu, mai rău ca la abator. De atunci, de la vîrsta de 14 ani, am rămas cu o spaimă grozavă de scaunul dentistului. Cînd vedeţi o stomatoloagă frumoasă, fugiţi, rupeţi-o la sănătoasa, fiindcă eu m-am fript cu una care nu deosebea o măsea de un dinte şi un sfredel de un ştrudel, pe amîndouă era în stare să ţi le îndese pe gură cît ai fi clipit din ochi. Astăzi, au început să mă lase pînă şi dinţii care mai rămăseseră la locul lor, după trecerea uraganului „Mariana”. Am nişte improvizaţii de lucrări, cu viplă ieftină, care nu mai rezistă mult. Nu mai ştiu care poet britanic – Yeats sau Keats – închinase o poezie unei măsele. M-aş „magnetiza”, vorba lui Caragiale, dar n-am cu ce. Ce mult contează buna sau reaua dispoziţie pe care ţi-o creează un amănunt neimportant, la prima vedere! Omenirea a crezut, aproape 200 de ani, că Napoleon ţinea mîna dreaptă la încheietura mantalei, fiindcă aşa îi plăcea lui, să adopte o poză marţială – pînă ce un medic a avansat ideea, cu mult mai plauzibilă, că împăratul îşi apăsa palma deasupra stomacului pentru că îl încercau uneori mari dureri, ori bioenergia mîinilor e cunoscută din vechime. Iată şi o explicaţie psihanalitică a cruzimii cu care i-a ghilotinat Robespierre pe suveranii Franţei, Ludovic al XVI-lea şi Maria-Antoaneta: se zice că înainte cu vreo cîţiva ani de Revoluţie, suita regală trecea prin orăşelul de provincie în care vieţuia şi tînărul viitor revoluţionar, acesta a aşteptat-o la barieră, împreună cu toată suflarea tîrgului, ba chiar îşi pregătise şi un înflăcărat discurs de „Bun venit!”, dar suveranii n-au catadicsit să oprească, au poruncit vizitiilor să dea bice bidiviilor şi uite-aşa a fost rănit de moarte, în amorul propriu, acel mic monstru de orgoliu, care i-a ţinut minte! Iar arestarea perechii regale s-a petrecut, ce ciudat paradox, tot într-o caleaşcă – cei doi scăpaseră de toate controalele şi vămile, dar imprudenta fiică a Mariei Thereza a scos capul pe fereastră, cineva a recunoscut-o şi fandaxia a fost gata! Mi se mişcă dinţii. Şi, de la ei, o iau razna, prin istorie şi geografie, fiindcă un lucru e clar: mi s-a urît, n-am ce face, îmi construiesc singur jocuri savante cu unica avere pe care o am, cultura formată în vreo 30 de ani de carte neîntreruptă. Dar, vorba unei glume: şi la ce mi-a folosit? Periodic, viaţa mea înregistrează cîte un scurt-circuit. Fără să vreau, îi şochez pe oameni într-atît, încît parcă nu mai sînt eu însumi, parcă o forţă necunoscută mă guvernează să fac aşa, şi nu altfel, să spun adevăruri care scandalizează, cînd aş putea, foarte bine, să tac din gură, aşa cum tac atîtea miliarde de oameni pe pămînt.

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“;

Autor: Corneliu Vadim Tudor)

Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (76)

COMENTARII DE LA CITITORI