Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînã în zilele noastre (8)

in Lecturi la lumina ceaiului

Într-adevãr, în ultimii ani, de cîte ori mã vedeam pe strãzile urbei, întîmplãtor, cu Rãzvan Theodorescu, ne salutam cu un fel de parolã. Eu îi ziceam: „Sfînta Vineri!“. Iar el îmi rãspundea: „Mihai Vodã!“. La scena asta, petrecutã o datã chiar în faţa Editurii „Cartea Româneascã“, mai exact a Fondului Literar (de unde ne luaserãm nişte mãrunte drepturi de autor), a asistat uimit şi dramaturgul Iosif Naghiu, cu care stãteam de vorbã. „Ce-i cu voi, bã, de ce vã salutaţi aşa?“ – ne-a întrebat Ioşca. L-am lãmurit cã acela e modul nostru de a ne informa reciproc asupra demersurilor pe care le-am fãcut, în ultimele zile, cu privire la salvarea unor biserici. Dar, cine le mai ştie pe toate astea? Au apãrut rãfuitorii, inchizitorii, nucile alea gãunoase, pe care nu le bãga nimeni în seamã, fiindcã n-aveau nici o valoare, deşi ele se ameţeau cu iluzia cã sînt dizidenţi, rezistenţi, anticomunişti.

Ajung la redacţie. Intru la Patron în birou. Aici, şedinţã de tainã: Eugen Barbu, Ileana Lucaciu, Cristina Angelescu, Narcis Zãrnescu, M.N. Rusu, Raluca Bungãrzan, dactilografele. „Patroane, de ce n-a apãrut şi revista noastrã? Poate cã nu trebuia sã-i ziceţi «Sãptãmîna liberã», o sã se nascã tot felul de glume…“. Nici un rãspuns. Simt cã e o atmosferã încãrcatã. Mi se ascunde ceva. Patronul îi spune secretarei de partid, Ileana Lucaiu: „Ar fi bine sã-i spunem, ca sã ştim o socotealã…“. Cloanţa, cea pe care atît am ajutat-o în viaţã, ba cu paşapoarte, ba cu problemele copiilor, ba cu funcţia de secretar general de redacţie, cînd l-am convins pe Constantin Mitea, în sfîrşit, ba cu atîtea filme pe videocasete, are bucuria nedisimulatã de a-mi şuiera prin dantura ei cabalinã: „Tipografii au declarat cã nu vor scoate revista noastrã dacã mai scrii tu în ea!“. Aha, deci asta era. De fapt, nu putea fi vorba de toţi tipografii, pentru cã oamenii mã iubeau, îi ajutasem pe atîţia dintre ei, iar articolele mele de sport le rãcoriserã sufletul în ultimii ani. Era vorba doar de un maistru pe nume Borangic, un derbedeu cu care avusesem în urmã cu cîţiva ani o ceartã, pentru cã fura mii de exemplare din „Sãptãmîna“ şi ne mai şi înjura pe la colţuri. Am primit cu bãrbãţie vestea: „Vai de ţara unde nişte tipografi îi pot judeca şi interzice pe scriitori!“. Am pãrãsit biroul acela, de care mã leagã amintirile a 14 ani de viaţã, din 1976.

M-am întors la Lidia. „S-a dat caseta cu procesul lui Ceauşescu?“ – asta a fost prima întrebare pe care am pus-o, dat fiind faptul cã în noaptea precedentã se tot anunţase cã se va difuza. Nu, încã nu s-a transmis. Într-un tîrziu, dupã nenumãrate anunţuri şi preparative, crainicul Petre Popescu anunţã cã are marea plãcere şi bucurie (?!) de a difuza caseta cu procesul şi execuţia soţilor Ceauşescu. Ce ruşine! Cum poate un om, care l-a slujit ani de zile pe Ceauşescu, sã jubileze la moartea lui, petrecutã în Sfînta Zi de Crãciun? Urmãrim înregistrarea cu sufletul la gurã. Ceauşescu e de o demnitate extraordinarã. Nu reiese clar cînd au fost fãcute cele 60.000 de victime – în ultimele zile sau în cei 25 de ani de domnie? Îngrozitor de enervant şeful completului de judecatã, nu-i vãd chipul, nu i se aude decît vocea. Vorbeşte ca un bãdãran, el dã spectacol, ştie cã e filmat. Mai izbuteşte sã mã calce pe nervi avocatul apãrãrii, care de fapt îl acuzã cel mai tare pe Ceauşescu. Ce mascaradã! Încã mai sper cã nu-i adevãrat. „Nu-i adevãrat, Cornel – îmi spune sora mea – ãsta nu-i Ceauşescu, e o dublurã a lui. Pãi ce, aşa aratã el?“. Am ajuns şi la final. Dintr-un cadavru cu haina ferfeniţã, se ridicã fumegarea gloanţelor, ca negura peste un munte. De ce nu s-o fi filmat întreaga execuţie? „Din pãcate, el este, Lidia. Uite-i haina şi cãptuşeala, uite-i cravata grená, el a mai apãrut cu astea. Ce scrie Pacepa, cã zilnic i se ardeau hainele pentru protecţie, e o scornealã. L-au împuşcat ca pe un cîine!…“.

27 decembrie 1989. Revin în locuinţa mea. Nu mai e nimic de mîncare. Cei de la Trustul Amzei, de unde mai cumpãram cîte o pizza sau ceva salam de varã, au început şi ei sã se uite chiorîş. Parcã nu se mai trage aşa de tare. Cîinele maidanez, frumos ca un arlechin (cu capul împãrţit simetric, jumãtate alb, jumãtate negru), pe care l-am botezat Gigi Securistul, a dispãrut de cîteva zile. Poate l-a omorît cineva, prea îi lãtra pe toţi miliţienii de la Circa de lîngã Liceul Neculce, care treceau cu cîini-lupi.

Vorbesc cu bãtrînul Constantin Mitea la telefon.

– Mãi Vadim, mãi bãiatule, nu-mi vine sã cred! Cum de s-a ajuns aici? Parcã e un coşmar!

Nu ştiu de ce, în virtutea cãrui reflex stupid de autoconservare, dar şi de infatuare, îi dau asigurãri cã voi depune mãrturie pentru el, dacã va fi cazul, în sensul cã noi am lucrat bine cu el şi a ajutat presa – de fapt, cam aceleaşi lucruri mi le spuseserã mie alţii, cã mã vor sprijini în clipele grele prin care trec, de parcã eu aş fi avut vreodatã vreo funcţie politicã sau administrativã.

pag 21 foto 2

Am intrat în U.T.C. tîrziu, la 17 ani, cînd eram elev de liceu, iar în P.C.R. şi mai tîrziu, la 31 de ani (5 septembrie), cînd efectiv nu se mai putea altfel, fiindcã, aşa dupã cum îmi spunea Victor Stamate, nu mai puteam rãmîne în presa centralã. Ideea aceea romanticã a lui George Cãlinescu, „sînt membru de partid fãrã carnet“, nu mai avea nici o putere. Dar, în definitiv, de ce sã mã justific? Şi în faţa cui? A existat vreun coleg de la Agerpres pe care sã nu-l fi ajutat? Ori vreun scriitor care sã apeleze la mine şi sã rãmînã cu mîna întinsã? Pe Nicolae Velea, cînd a degerat în zãpadã şi l-a bãtut Miliţia, cine l-a ajutat? Sau pe Nuni Anestin, bolnav de cancer, cine l-a ajutat sã-şi ia paşaportul de Spania, unde avea promisiuni cã se poate trata? Cine s-a zbãtut şi i-a obţinut viza Securitãţii, dragã Olga Bucãtaru? Dar pe tine, Dan Cristea, cine te-a ajutat sã-ţi scoţi buletinul de la Miliţie, într-o searã, cînd nu plãtiseşi taxiul, ai lãsat buletinul la şofer, n-ai venit timp de o orã, iar acesta l-a predat la prima Circã? Dar pe fratele lui Gheorghe Niţu, din Germania, cine l-a scos din închisoare, în mai 1989? Dar pe voi, colegii mei de la Agerpres, Adrian Riza, Adrian Dohotaru, Viorica Ciorbagiu, Ioana Popescu-Doreanu, Mirel Rãdulescu, Constantin Lupu, Marian Constantinescu, Iosif Socaciu, Neagu Udroiu şi atîţia alţii – cine v-a ajutat cu cronici la cãrţi, cu pile pe la doctori, cu angajãri de nepoţi, cu ţigãri şi ness pe care nu le gãseaţi nicãieri, cu telefoane pe la staţiuni turistice, cu intervenţii pe la primãrii? Nu eu? Aveam eu puteri miraculoase? Nu cred. Tot ceea ce aveam era un nume public, o anumitã celebritate, precum şi un foarte pronunţat spirit de ajutorare a oamenilor.

Existã oare cineva, în România sau aiurea, care poate spune cã mi-a dat vreun cap de aţã, ori vreun cadou oarecare, pentru seviciile pe care le fãceam tuturor, dezinteresat, risipindu-mi nervii, timpul, banii pe telefoane şi pe telegrame, la urma urmei, demonetizîndu-mã şi riscînd ca, atunci cînd eu însumi aş fi avut nevoie de vreun ajutor, sã nu mai fiu bãgat în seamã?! Tot ce-am fãcut, am fãcut din solidaritate şi camaraderie, ca un adevãrat creştin! Astãzi, în numai cîteva zile de la un cutremur social-politic, unii dintre cei pe care i-am ajutat încep sã mã bîrfeascã. Îmi spune cumnatul meu, Liviu Samson, cã Horia Alexandrescu declarã pe la mesele bucureştene cã sînt extrem de vinovat şi voi avea o soartã tristã. Cu numai cîteva luni în urmã, decedase taicã-sãu, ziaristul sportiv Toma Alexandrescu. N-avea mormînt. Administraţia Cimitirelor îi destinase o groapã pe undeva, pe lîngã o comunã suburbanã, într-un fel de cãrãmidãrie arsã de soare. Horia m-a sunat, plîngînd.

pag 21 foto 3

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crãciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI