Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (80)

in PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

 

Reporterul udemerist ia un interviu fostului vicepreşedinte al C.P.U.N. din Satu Mare, destituit pe 15 martie. Dar individul (îmi scapă numele) nu pomeneşte nimic de steagurile Ungariei, arborate ostentativ pe Catedrala din Satu Mare, spre teribila iritare a românilor. Între timp, aflu tot de la televizor că ar fi venit vreo 2.000 de moţi din Munţii Apuseni, la Tîrgu Mureş. Asta încurcă rău socotelile honvezilor şi ale acelora care îi împing de la spate, pentru destrămarea României. Fiindcă moţilor degeaba le vorbeşti de transparenţa graniţelor şi de Casa Comună a Europei – dacă ai făcut greşeala să te legi de Avram Iancu, e nenorocire, ţi-ai dat foc la cufărul cu paprikaş şi palinkă. Evenimentele se precipită într-un ritm uluitor. La ora 23,30 apare pe Postul Naţional de Televiziune Ion Iliescu, care, stupoare, condamnă excesele elementelor extremiste româneşti (?!), dar uită să sufle vreo vorbă despre excesele şi provocările ungureşti! În rest, banalităţi şi generalităţi de genul: „Să facem totul!”. Acest Iliescu e un oportunist fără margini, aici şi-a dat arama pe faţă. Deci, de-ăştia îmi erai, neicuşorule! La cea mai mică tensiune, românii sînt de vină! Aşa se vorbea şi în 1950, cînd, ştiu de la părinţii mei, n-aveai voie să spui că un ungur, un ţigan ori un evreu a comis o fărădelege, că erai taxat imediat ca şovin, care practică „ura de rasă”. Impresia generală, de-a dreptul deplorabilă, e dreasă întrucîtva de apariţia televizată, pe la miezul nopţii, a bătrînilor ţărănişti Ioan Lup şi Ion Puiu, care pun lucrurile la punct: nu românii sînt de vină pentru tulburările de la Tîrgu Mureş, iar Ion Iliescu n-are dreptul să jignească sentimentul naţional!

Încerc să adorm. Greu. Cu „ruperi de film”, datorită stării emoţionale în care mă găsesc. Aşadar, s-a ajuns pînă aici. Ultimul obstacol în calea ungurilor era Ceauşescu. Şi l-au asasinat. Nu direct, ci prin intermediari, cu ajutorul ruşilor şi al cozilor de topor româneşti. „L-aţi ucis pe Ceauşescu / Pentru popa ungurescu’…”, încerc eu un distih. Cam stěngaci, recunosc. Adorm, într-un tîrziu, cu imaginea unor nori negri care se rostogolesc peste acoperiţul Lumii…

20 MARTIE 1990. O zi care nu prevesteşte nimic bun. Se pare că pînă nu-i batem pe unguri şi a treia oară (după 1919 şi 1945) nu se potolesc. Cum nu s-au potolit nici nemţii, pacificaţi de aliaţi după vreo cîteva runde. Mă încearcă un sentiment meschin, pe care cu greu mi-l pot reprima: am avut dreptate în tot ceea ce am scris despre politica naţională a lui Ceauşescu, acum au ajuns toţi la vorba mea şi a lui Eugen Barbu. Dar ce folos? Şi cu ce preţ? Ziaristul Coman Şova, pe care îl ştiu din 1967, de la revistele studenţeşti, publică în „România liberă” un articol de un real curaj civic: „Românii din Harghita cer drepturi egale cu maghiarii”. (De fapt, noi, scriitorii români, cerem de prin anii ’80 drepturi egale cu ungurii, care aveau toate privilegiile, mi se pare că Fănuş Neagu chiar la o întîlnire a creatorilor cu Nicolae Ceauşescu a cerut să fie şi el ungur, în bătaie de joc, fireşte.) Autorul articolului scrie că mai tuturor şcolilor din judeţul Harghita li s-au atribuit nume de personalităţi ungureşti, ceea ce e foarte supărător. Din acelaşi text al lui Şova înţeleg că într-un ziar local de limbă maghiară s-a scris că „nu mai trebuie văzute pe străzile oraşului persoane cu nume latine”. La 19 ianuarie, un profesor ungur i-a ameninţat pe profesorii români de la Liceul Pedagogic că, dacă nu vor pleca împreună cu elevii români în altă clădire, „va veni peste ei toată populaţia maghiară a oraşului”. Prin alungarea din şcoli a profesorilor români, limba lui Eminescu, deci limba oficială a Statului Român, este, practic, eliminată. Istoria şi geografia se predau după manuale falsificate, venite direct de la Budapesta. Şi multe, multe alte blasfemii strigătoare la cer! Cui trebuie să-i mulţumească românii pentru toată batjocura asta, pentru umilirea demnităţii lor naţionale? Echipei de conspiratori care a pus mîna pe Putere, în decembrie 1989, prăvălind România în haos, ca să le fie lor bine. Începe să facă valuri un text intitulat „Proclamaţia de la Timişoara”. Aceasta a fost citită de un asistent de marxism, năpîrlit şi el, pe nume George Şerban. În mod ciudat, acest text nedemn, unde se vorbeşte de autonomia (?!) Banatului, a fost publicat, concomitent, în „România liberă” şi „Dreptatea”, fiind difuzat şi la Televiziune. Paharul răbdării mele s-a umplut. Acum m-am lămurit definitiv: canaliile astea au aranjat un „abator cu public” în România, televizat în direct, pentru a sfîrteca teritorial ţara. Nu mai pot aştepta. N-am de ce să mă simt vinovat. În faţa ţării mele n-am greşit cu nimic. L-am lăudat pe Ceauşescu? Poftim de ce l-am lăudat, pricina se arată în toată goliciunea ei. Îl chem pe Marcu la mine, dau între timp nişte telefoane, şi la drum! Unde anume? Pe undeva, pe lîngă Sfinţii Apostoli, unde stă avocatul Nicolae Teodorescu, cel care a participat la procesul lui Nicolae Ceauşescu. Personal, nu-l cunosc, dar întîlnirea a fost intermediată de fratele său, Marin Teodorescu, pe care îl ştiu de la premierele cinematografice ale lui Barbu. Marin e un om de caracter, îi place să se poarte după moda veche, cu lavalieră şi ceasornic cu lanţ de argint, la jiletcă, portret acompaniat de nişte plete de pictor de la Barbizon. Ştiu că în acele zile fierbinţi, ulterioare farsei de proces de la Tîrgovişte, avocatul Teodorescu era cît pe-aci să intre într-o ambuscadă şi să fie ciuruit de gloanţe, pentru că TAB-ul cu care călătorea şi el, ca omul, a fost atacat de nişte forţe misterioase. Aud că nefericitul chiar a încasat nişte gloanţe în picioare, abia i le-au scos, pe masa de operaţie. „Meseria de a trăi” – îşi intitula Cesare Pavese o carte memorabilă. Dar există şi o meserie de a muri. Cu mare greutate, Marcu mă scoate, cu Dacia lui antediluviană, la locuinţa avocatului. Ne întîmpină o secretară frumuşică.

Ce-o face ea cu şeful ei, la orele crepusculare de iarnă sau în dimineţile răcorite de roua verii şi îmbătate de aroma florilor? Păi ce să facă şi ea, probabil ce fac toate secretarele cu idolii lor, de la care mănîncă pîine albă şi beau cafea neagră cu caimac prevestitor de bani la drum de seară. Adică, muncesc pe rupte, la ce altceva v-aţi gîndit? Avocatul ne primeşte cu amabilitate. Ne ştim de la televizor, cît de cît. Îi cer sfatul juridic pentru a întemeia o revistă, alături de Eugen Barbu. „Nimic mai simplu” – spune maestrul Baroului. Şi începe să enumere ce acte ne trebuie. Aşa vom face. Ne urează succes. Ieşim în stradă. A început să se întunece. Pe noile clădiri ale Centrului Civic şi printre ruinele ultimelor demolări cade o mantie violetă, de amurg bacovian. Ici-colo, cîteva zdrenţe de zăpadă acoperă nişte mormane de ciment care îşi aşteaptă zadarnic zidarii. Nu mai lucrează nimeni. Pe străduţele întortocheate trec în viteză camioane militare. E, încă, vremea Armatei, nu suflă nimeni în faţa ei. Nu încerc să-mi explic de ce Poporul Român are un cult desăvîrşit, vecin cu evlavia creştină, faţă de Oastea ţării. Şi ştiţi de ce nu încerc? Pentru că eu însumi nutresc acelaşi sentiment şi nu mi-e ruşine s-o mărturisesc: iubesc Armata la nebunie! Pur şi simplu o iubesc şi pace, o mare dragoste nu se poate descompune în motivaţii. Ajung acasă mulţumit. Îi dau telefon lui Barbu şi îi relatez întîlnirea. E şi el bucuros.

– Pe cai, Vadime! Nu mai e de trăit cu derbedeii ăştia! Hai să le facem noi o revistă ca la mama lor, să le arătăm hădăragul, că ne-au mîncat ficaţii!

Tonusul lui Nea Jean e molipsitor. Chestia e: de unde facem rost de bani? Mă uit prin casă roată, să văd ce-aş putea să vînd. Cel mai potrivit ar fi să-mi vînd maşina ARO, tot nu merg cu ea, de prin 1986, cînd a venit Gorbaciov şi era să iau foc la volan, chiar în faţa Ambasadei U.R.S.S. – magaoaia scotea fum şi flăcări, motorul era ambalat la maximum, frîna abia mai funcţiona, totul semăna cu premizele unui atentat clasic. Noroc că era alături de mine cumnatul meu, care m-a ajutat, dar nu vă spun că săriseră cîţiva agenţi (şi români, şi ruşi) să vadă ce se petrece?

M-au recunoscut unii, şi-au dat seama că sînt ageamiu în materie de şofat, dar, spre şansa mea, şi eu mi-am dat seama de asta, aşa că, de la acea sperietură, nici că m-am mai urcat la volan! Vreţi motivul principal? Îl spun cinstit: frica înspăimîntătoare că aş putea omorî un om, chiar din vina lui (darmite din vina mea!), aş avea remuşcări atît de cumplite, mi-ar zdruncina Zeiţele Răzbunării fiecare vis, încît nu ştiu cum aş putea supravieţui. Ştiu, în schimb, cum supravieţuieşte bătrînul evreu Valentin Silvestru, care mi-a scos piesa de pe afişul Teatrului Tănase.

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (77)

COMENTARII DE LA CITITORI