Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (86)

in PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

 

Toţi evreii creştini pe care i-am cunoscut erau nişte oameni extraordinari, blînzi ca porumbeii, capabili de jertfe înalte, înţelepţi, dezinteresaţi. Să nu uităm că fondatorul religiei creştine, Isus din Nazareth, provenea din mamă evreică. („Isus nu era născut la Fălticeni” – glumea Petre Ţuţea). Dar, recad, iar şi iar, în „butoiul cu melancolie”, cum glumeam noi în anii de liceu. M-am hotărît să nu mai telefonez nimănui. Dar nimănui! Nu mai pot purta nici o conversaţie, cu nimeni. Ca să fiu sincer, ziarul ţărănist „Dreptatea” iar mă cheamă să scriu în paginile sale. Dar ce-aş putea eu să scriu la ei? Îmi displace profund ceea ce fac ţărăniştii, lumea şi-a pus speranţe în ei, dar ei comit greşeală după greşeală. Cu siguranţă, nu acesta a fost Testamentul lui Iuliu Maniu. Fără să vreau, gîndul îmi zboară spre oraşul tinereţii sale, unde a funcţionat ca jurisconsult, de Blaj vorbesc. Îmi amintesc că în 1989, într-o carte despre Eminescu, un nărod a scris că Blajul era un vechi oraş calvin şi unguresc (?!). Atunci ce ne mai miră? Probabil că tînărul de 16 ani, Eminescu, atunci cînd s-a ridicat în picioare, în căruţă, pe culmea dealului (pe care l-am văzut şi l-am filmat pentru Televiziune în ianuarie 1982), n-a strigat: „Te salut, mică Romă!”, ci „Kezi csokolom, kicsid Pesta!”. Cred că cel mai bun leac pentru stările proaste ale sufletului e munca. Ar trebui să se condenseze în comprimate şi să se vîndă la farmacii. Fac sinopsisul pentru un scenariu de film, „Cruciada copiilor”. În final, îmi vine ideea unei noi creştinări a lumii, ca singura salvare. Ea va avea loc, cu siguranţă, dar nu oricum şi oricînd, ci numai la cea de-a doua venire a Mîntuitorului. Deschid televizorul. Se transmite „Tannhäuser”, de Wagner, de la Atheneul Român. Da, şi muzica poate fi o terapie. Mai iau la mînă presa. Aflu din revista „Oblio” cine a compus delegaţia română la Colocviul de la Budapesta: Mircea Dinescu, Ioan Alexandru, Gabriel Liiceanu, Gabriela Adameşteanu, Dan Petrescu, Smaranda Enache, Sorin Antohi, Ion Radu Zilişteanu şi ungurii respectivi. O anume Magdalena Sîrbu publică în „Opinia studenţească” din Iaşi articolul „Nostalgia monologului ceauşist – a doua generaţie de Corneliu Vadim Tudori”. Bravos, Naţiune, am ajuns şi substantiv comun, dau generaţii după generaţii, cam aşa, precum calculatoarele! Fătuca respectivă regretă că se ceartă scriitorii între ei, ca la uşa cortului. Magdaleno, de ce minţi? Ce ştii tu despre mine? Şi, la urma urmei, ce-ai făcut tu în viaţă, ca să mă judeci? Chiar poate veni orice mucoasă să se răţoiască la un scriitor care a tipărit un raft de cărţi şi a studiat Istoria la Universitatea din Viena? În aceeaşi revistă, o altă moldoveancă agresivă, pe nume Alina Mungiu, critică TVR de-i merg fulgii, pe motiv că „e atît de zgîrcită cînd e vorba să ni-l arate pe Liiceanu”. Îţi e atît de dor de el, cucoană? Ia-l acasă, la pachet, îl poţi ţine în frigider, pe post de muşchi ţigănesc. În mijlocul atîtor articole nesărate, apare în „Tineretul liber” şi un articol dramatic: „Tîrgu Mureş are nevoie de linişte, de înţelegere şi de împăcare”, scris de cineva pe care îl cheamă Ioan Gavra. Un pasaj elocvent: „Fireşte, prima impresie este că aici a avut loc un «cataclism social». Trebuie să păşeşti cu mare băgare de seamă, altfel rişti să ajungi la spital. Sute de mii, dacă nu milioane de cioburi de sticlă sînt răspîndite pe asfaltul străzilor şi trotuarelor. În apropiere se mai pot vedea încă baricadele ridicate în urmă cu două zile”. Autorul mai scrie că, la spital, un brancardier ungur lovea un rănit român. Umani şi civilizaţi ungurii ăştia, nimic de zis. La Reghin şi Acăţari, urmaşii lui Attila au răsturnat două camioane cu pîine. Seara, la televizor, se transmite întîlnirea lui Ion Iliescu cu presa română. La prezidiu, în dreapta lui, se află Sechereş (care-şi zice Secăreş), fost propagandist la Academia „Ştefan Gheorghiu”. Impresia produsă de logoreea internaţionalistă a lui Iliescu e penibilă. Reacţia demnităţii româneşti faţă de cruzimea asiatică a honvezilor fierbe, dă în clocot, în toată ţara. La un miting la Sibiu, zeci de mii de români au scandat: „Laszlo Tökeş nu uita/ România nu-i a ta!”. Filiala Cluj a Uniunii Vatra Românească lansează în presă o declaraţie excepţională. Ce credeţi că a afirmat măgarul de popă unguresc aflat în vizită în S.U.A.? Pur şi simplu că „limba română a fost un mijloc de oprimare pentru maghiari”. Ăstuia i s-a făcut de cucuie! Nu-i pace sub măslini, vorba unui film de demult. Sau, mai bine zis, plînge rîsul de-astă-iarnă. Acum se arată pricina giganticei prostii săvîrşite în decembrie 1989. E pentru a doua oară în Istorie cînd românii au fost duşi de nas. Prima oară s-a întîmplat cînd o parte din ardeleni au renunţat la Biserica Străbună şi s-au unit cu catolicii. Pun chepengul peste ziua asta tristă, nu înainte de a mă delecta din nou cu o cugetare a lui Eugen Ionescu, care mai mult ca sigur că va muri fără să-mi ofere plăcerea de a-l vedea în carne şi oase: „Parisul, această mare, tristă, cenuşie, zgomotoasă şi brutală metropolă”.

25 MARTIE 1990. Ce minunat mă simt duminica! Una dintre cele mai bune poezii pe care le-am scris, după ce am pierdut-o pe mama, poartă titlul „Sîmbătă seara, duminică dimineaţa”. Aceasta e cea mai frumoasă perioadă a săptămînii, marcată de osteneala Ziditorului după ce a făurit Lumea şi de binecuvîntata odihnă. Am început să prind drag de serile de sîmbătă în primul an de liceu, la Sf. Sava. Atunci, prin grija unui tînăr profesor de sport, parcă Alexandru sau Virgil Ionescu, noi, cei din clasele a VIII-a, am încropit două echipe de handbal. Mamă-mamă, ce mai bubuiam mingea de pereţii sălii de la subsol! Încă de la bun început, am impus respect tuturor prin faptul că, datorită forţei inimaginabile a braţului meu drept, mingea şutată de mine a rupt, de două ori la rînd, cîte o şpalieră de gimnastică, de-aia groasă, din lemn. Şpalierele astea acopereau şi peretele din spatele porţii, aşa că ani de zile a dăinuit acolo o gaură imensă, ca semn al „devastării” produse de mine. Şi aşa aveam să devin, în scurt timp, aruncător de suliţă. Şi aşa aveam să izbutesc, mai tîrziu, să umilesc, în partide de skanderbeg (braţ de fier) echipa de rugby a Angliei, lotul olimpic de lupte al României şi toată trupa de cascadori de la Buftea, condusă de Soby Cseh, dar şi pe campionul european de box Gh. Negrea, pe cînd aveam numai 20 de ani, precum şi pe bunul meu prieten, Dan Grecu, proaspăt campion mondial de gimnastică, în 1974. Niciodată n-am putut să-mi explic de unde izvora forţa aceea colosală, care punea parcă în mişcare un drug de fier de-a lungul cotului meu drept – înclin să cred că era vorba, mai degrabă, de o putere magică a voinţei psihice, care mă făcea să-mi mobilizez toate resursele, pentru a nu fi înfrînt. Cel puţin, pe rugbyştii englezi, aflaţi în turneu în România şi conduşi de celebrul Demian, i-am zdrobit. Mă aflam la Restaurantul Mignon, alături de Eugen Barbu şi Dan Mutaşcu, şi, din vorbă-n vorbă, am ajuns să ne întrecem cu englezii ăştia, care participau la un dineu alături. Am culcat, rapid, mîinile a 7 namile, una după alta, cădeau toţi ca muştele, încît unul şi-a făcut cruce şi a exclamat: „Jesus Christ!”.

Doamne, cu ce-am ajuns eu să mă laud! Se vede că n-am treabă. Sînt un pensionar tînăr, care trăieşte din amintiri. Dar de la o amintire frumoasă plecasem: sîmbătă seara, duminică dimineaţa. Totul e mai înalt şi mai frumos în această deltă a săptămînii, prin care o zi se varsă în alta, truda plugarului şi a muncitorului se transfigurează în odihna cămăşii albe, de biserică, a zorilor duminicali. Azi e Bunavestire. În greceşte, Evanghelie (Veste Bună). Acum, în această zi, a fost înştiinţată Fecioara Maria că-L va naşte pe Fiul lui Dumnezeu. Nu ştiu de ce, dar încă de cînd eram mic aveam senzaţia că rugăciunile pe care i le adresam lui Isus se împlineau mai bine şi mai repede decît rugăciunile îndreptate către Dumnezeu. Deşi, în fond, Ei sînt una şi aceeaşi fiinţă, unită într-o tulpină şi cu Sfîntul Duh. Dacă cineva m-ar întreba care e cuvîntul cel mai frumos şi mai bogat din limba română, voi răspunde fără ezitare: cuvîntul Dumnezeu. Care vine din două cuvinte latineşti: Dominus Deus, prin urmare Domnul Zeu. E cel mai complex cuvînt al limbii noastre materne şi, mai mult ca sigur, cel mai vechi. Acoperă un univers întreg, şi mai mult decît atît.

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (80)

COMENTARII DE LA CITITORI