Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (88)

in PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Fireşte, în proasta tradiţie a acelui partid comunist, care n-a ştiut să-şi aprecieze oamenii de valoare, ci numai lichelele, situaţia lui Ţopescu n-avea să se rezolve decît după scurgerea mai multor ani. Dar eu am încercat. Şi i-am dat un sprijin moral, poate cu preţul tocirii credibilităţii mele şi al unor acuzaţii stupide de „trafic de influenţă”.

Astăzi, Cristi m-a uitat cu desăvîrşire. Nu ştiu cît a pătimit el în perioada anilor ’80, dar acum a venit rîndul meu să pătimesc, în perioada anilor ’90, şi e straşnic de greu. El măcar avea serviciu, scria în presă, făcea deplasări în străinătate. Eu am „moarte civilă”. Bineînţeles că nu pot fi de acord cu admiratorul meu telefonic, care îl scutură atît de violent. Pentru mine, Cristian Ţopescu a fost şi a rămas cel mai mare comentator sportiv din istoria Televiziunii Române. Dar, probabil, din pricina unui atît de mare talent, n-a mai fost loc şi pentru caracter. Cristian, de ce nu-mi dai un telefon? Măcar ca atunci cînd veneai să împrumuţi videocasete cu filme de la mine, atît pentru tine, cît şi pentru tizul tău, Cristian Gaţu, şi pentru echipa de fotbal Steaua, care, în serile nesfîrşite ale cantonamentelor, vedea filme tot de la mine.

Stau cu priveală, vorba cronicarului, şi mă minunez de prostiile care apar la televizor. Răzvan Theodorescu se plîngea deunăzi că nu are fonduri băneşti şi tehnică la Televiziune, dar ca să difuzeze toate inepţiile are! Una din inepţii este o emisiune de-a dreptul cretină, filmată la Londra, în care comicul Radu Gheorghe acosta oameni pe stradă şi scotea limba la ei. Păcat de acest băiat, care are un umor extraordinar, dar nu poţi lăsa totul în seama spontaneităţii şi improvizaţiei, nici măcar Chaplin nu comitea eroarea asta. Între timp a izbucnit un incendiu la compania aviatică ungurească MALEV – reprezentanţa din Bucureşti, situată sub apartamentul actriţei Elvira Godeanu. Ungurii insinuează că focul l-ar fi pus românii, din motive politice, etnice etc. Dar, la fel de bine, focul putea fi pus chiar de salariaţii Agenţiei, ca să aibă Ungaria pretext de a mai reclama o dată România, la toate forurile.

Nu ne spun statisticile că Ungaria dă cel mai mare procentaj de sinucigaşi din lume? Nu s-au omorît mii de unguri în acea zi de pomină, cînd s-a transmis la Radio Budapesta melodia „Tristă duminică”? O asemenea duminică trăiesc şi eu azi…

26 MARTIE 1990. Reviriment al presei româneşti. Apare primul număr al revistei „Fapta”, condusă de Ilie Purcaru. Nu-mi vine să cred! Ciupiţi-mă, oh, zei, să mă conving că nu visez! Sub titlul „Eminescu şi fascismul” e publicat un mic articol împotriva abuzivului rabin Moses Rosen: „În revista clujeană «Tribuna» nr. 6, dr. Moses Rosen reia în cadrul unui interviu cunoscuta d-sale teză (care ştim cît rău a făcut editării «integralei» eminesciene), conform căreia Poetul Naţional al românilor e un campion al şovinismului. Dl. Moses Rosen vorbeşte (şi «Tribuna» transcrie cuminte!) despre «proza antisemită fascistă» a lui Mihai Eminescu, declarînd ritos: – «N-am să citez volumul X (al «integralei» eminesciene, volum blocat – de cine? – sub dictatură) să nu mi se urce sîngele la cap». Din cauza fascistului Eminescu! Ajunge, vă rugăm, eminenţă! Oamenii din România sînt, cum ştiţi prea bine, toleranţi faţă de opiniile altora. Dar au şi ei răbdarea lor!”. În aceeaşi curajoasă publicaţie se scrie despre decapitarea unui român (în faţa soţiei şi a copiilor săi!), după care trupul i-a fost ars de unguri – atrocităţile s-au petrecut în decembrie 1989. Elementul românesc e atacat pe toate fronturile, ba de evrei, ba de unguri. În ziarul „Die Welt”, fostul prim-secretar al judeţului Covasna, Király Károly, a cerut, de-a dreptul, autonomia Transilvaniei. Emisiunea în limba maghiară, găzduită şi difuzată (pe banii cetăţenilor români) de Televiziunea Naţională, cu o inconştienţă strigătoare la cer, lansează în eter că a început pogromul românesc împotriva ungurilor şi că ar fi fost atacată, chipurile, o biserică reformată. Un grof cu păr coliliu citeşte, pe micul ecran, un fel de revistă a presei, trunchiată şi cusută cu aţă albă, numai cu citate favorabile ungurilor, din care reiese cît de inocenţi sînt ei. De unde sînt extrase citatele astea? Din organul P.N.Ţ.C.D., „Dreptatea”. Şi trădătorii ăştia de ţară mai pretind că sînt urmaşii lui Iuliu Maniu! Adevărul este că apariţia pe scena societăţii noastre a Uniunii Naţionale „Vatra Românească” înseamnă că se simţea nevoia să se umple un gol şi că partidul lui Maniu nu mai e al lui Maniu. Şi de unde mai provin citatele care vin ca o mănuşă în favoarea aberantelor pretenţii ungureşti? Din revista „Expres”, condusă de un oligofren cu patalama în regulă, care necesită palme din două în două minute, individ născut să trădeze, cu o faţă palidă şi verzuie, ca o prezenţă diareică în timp şi spaţiu, fost secretar P.C.R. la „Flacăra” şi activist CC. al U.T.C, bişniţar de maşini şi vînător de victime cu nume mari, capabil să-şi vîndă şi mama numai lui să-i fie bine, el să se învăluie în rotocoale de Kent şi să dezvirgineze sticle de whisky la gheaţă – numele lui, pe care îl transcriu în scîrbă, e Cornel Nistorescu. Emisiunea asta ungurească e o sfidare incredibilă, se revoltă carnea pe mine! Pur şi simplu, evenimentele de la Tg. Mureş sînt total răsturnate, cu capul în jos, fiind prezentate două interviuri realizate la un spital, din care reiese cît de criminali (?!) au fost românii. Apoi, pentru impresia artistică şi lucrare asupra scoarţei cerebrale (mai ales a diplomaţilor străini care se uită la televizor), e difuzat un reportaj realizat la Spitalul Militar din Capitală cu Süto Andras, bandajat, văicărindu-se, pentru impresionarea lumii întregi. Se aude că individul şi-ar fi pierdut un ochi în încăierarea aceea, dar ce căuta el acolo? Cine 1-a pus să provoace, să irite, să înfurie populaţia românească? Asta e menirea unui scriitor care se pretinde luminat şi creştin? E de prisos să mai precizez că ungurii nu suflă o vorbă (sau, mai degrabă, o fotogramă) despre românii cărora li s-au scos ochii, şi care au fost jupuiţi cu furculiţa şi apoi arşi de vii, în ţara lor! În agravarea stării de tensiune din Ardeal, un rol nociv l-a avut această emisiune în limba maghiară difuzată de Televiziunea Română. Şi ne mai şi umilesc, pe deasupra. După mascarada cu Süto Chiorul, ei difuzează, în mod deliberat, un program de doliu: Bach, Beethoven… După cîteva minute, se înfiorează brusc tărîţa-n udemerişti, fiindcă au găsit unul pe măsura lor: Îl cheamă Mircea Iosifescu şi e cercetător la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele. Acesta s-a făcut remarcat, cu cîteva zile înainte, prin publicarea unui articol într-un ziar de limbă maghiară din Bucureşti, în care declara că e revoltat că la Tg. Mureş s-au strigat lozinci împotriva lui Tökeş şi a Smarandei Enache şi e scandalizat că a fost bătut Süto Andras. Care ar fi cauza acestor frămîntări din Transilvania? Desigur, zice Iosifescu, tot moştenirea dictaturii lui Ceauşescu! Aşa e, Mirciulică, şi-o sipică, dar nu trebuie să te consumi atîta, că te iradiezi! Ai uitat să mai spui că tot Ceauşescu era de vină pentru atrocităţile canibalice săvîrşite de unguri în 1784, 1848, 1918-1919, 1940-1944, ca şi în timpul aşa-zisei lor revoluţii din 1956. Draconic personaj acest fiu al Scorniceştilor, să fie el responsabil şi de evenimente care s-au întîmplat cu sute de ani înaintea lui, aşa ceva numai Nostradamus poate să explice! În văzul a milioane de români ofticaţi, numitul Mircea Iosifescu susţine, cu un dezgust suveran, că lozinca strigată de români „Murim, luptăm/Ardealul nu-l cedăm!” e de Teatru Absurd. El mai susţine că lucrurile sînt evidente: ungurii nu vor Ardealul, i-au spus-o lui, la ureche, aşa că trebuie să-1 credem. Cu cît te-au plătit boanghenii, mă, vînzătorule? Tu eşti, Mircea? Da, Attila!

La aceeaşi emisiune antiromânească apare din nou dovleacul stricat al lui Domokos Geza. El face nişte declaraţii politice pe ungureşte, dar cum ele nu sînt subtitrate în limba oficială a statului, nu pricep o iotă. Un amic, conectat şi el la reţeaua de înaltă tensiune a furiei româneşti, provocată de emisiunea asta, îmi telefonează şi-mi spune gîfîind: „Ştii ceva? Am auzit că Laszlo Tökeş e general-maior al Serviciilor Secrete ungureşti!”. Tot ce se poate. E plauzibil. Fiindcă ce a făcut el, n-a făcut de capul lui. Cam prea des a început să curgă sîngele românilor, în ţara lor, din decembrie 1989 pînă în martie 1990, n-au trecut decît 3 luni. Ce pasienţă n-a ieşit? Şi cui? Aflu şi procentajul răniţilor din spitalele judeţului Mureş: 67% români şi 33% unguri. Asta spune multe. În sfirşit, spre seară, Televiziunea Naţională prezintă adevărata identitate a victimei în flanelă verde, care abia a scăpat cu viaţă: se numeşte Mihăilă Cofariu, are 44 de ani. Frumos nume, vine de la făcătorul de cofe, numai că de data asta putea fi scris pe o cruce de brad.

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“;

Autor: Corneliu Vadim Tudor)

 

Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (88)

COMENTARII DE LA CITITORI