Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (9)

in Jurnalul R(evoluţiei) lui Corneliu Vadim Tudor

– Stai liniştit, el acum nu mai suferă – i-am spus – el e în ceruri. Am să te ajut eu cu mormîntul.

Am luat un taxi şi m-am dus la Nicolae Croitoru, secretarul Comitetului Municipal Bucureşti al P.C.R. Atîta l-am pisat la cap, încît i-a dat ordin directorului Ciupagea să-i găsească urgent un loc de veci. La fel

l-am aşezat pe Gh. Eminescu la picioarele unchiului său, Poetul Naţional, în 1988, deşi i se dăduse un loc pe la Pătrunjelu, iar fiică-sa, jurista Yolanda, nici măcar n-a venit de la Paris să-şi îngroape tatăl. Aşa e, d-le arhitect Marcu Anghel? Aşa e, d-le bas Nicolae Florei?

Dar, cine mai ştie toate astea acum? Au murit oameni nevinovaţi. Traseul acuzaţiilor e satanic: adică o mînă de scriitori l-a elogiat pe Ceauşescu pînă l-a adus la crimă, acum el e mort, deci să plătească colaboraţioniştii! Televiziunea a devenit plicitisitoare. Peste ţară fîlfîie aripa morţii. În sfînta zi de Crăciun, românii au comis două crime oribile, care n-au nici o justificare. Tot apare la televizor un personaj cu barbă albă şi cu rubaşcă kaki, cred că-l cunosc de pe străzile Bucureştilor. Îl văd acum înarmat, cu o ţinută marţială, nu se dezlipeşte de Iliescu. Cine l-o fi scos şi pe-ăsta din catacombele anonimatului? Cum îl cheamă? Ce rol joacă el în toată porcăria asta?

pag 22 jurnalul 3

28 decembrie 1989. E joi. Reîncep să citesc presa. În „Scînteia tineretului“ mă atacă unul, Sorin Preda, care mă numeşte „Killerul culturii române“. Parcă îmi aduc aminte de maimuţoiul ăsta. A tipărit un fel de roman ridicol, pe care i l-am făcut pulbere în „Săptămîna“. Ulterior, am aflat că şi-a făcut loc cu coatele, pretinzînd că e nepotul lui Marin Preda. Habar n-avusesem de aşa ceva, pur şi simplu cartea era proastă. Dar netalentatul pune acum altfel problema: eu l-am criticat pentru că era nepotul Monşerului, deci aş fi fost pus de Eugen Barbu! În sfîrşit, vorbesc la telefon cu Barbu. Mi-a mai trecut supărarea.

– Tricoi (aşa mă alinta el, cîteodată, pe motiv că aş avea 3 testicole, adică aş fi din cale-afară de viril, desigur, o exageraţiune de-a lui), Tricoi, ai văzut ce mi-au făcut ăştia? După ce ai plecat tu, la o jumătate de oră, tipografii m-au dat şi pe mine afară! Ce zici de asta?

Ce să zic? Ce ciudate trasee şi destine se intersectează acum! Scena politică e dominată de foştii stalinişti şi de odraslele de legionari! Bag mîna-n foc că ăştia  refac alianţa din 1946-1947, cînd Ana Pauker a îngroşat masiv rîndurile P.C.R.-ului, primind şi absolvind de păcate rămăşiţele Gărzii de Fier. Iar la mijloc, între zvastică şi secera cu ciocanul, cine e? Ghici ghicitoarea mea! Poporul Român, care acum se bucură de moartea lui Ceauşescu. Apar la TV toţi nenorociţii, toţi estropiaţii. Uite-l pe un aşa-zis cascador ţigan, care anunţă că şi-a făcut şi el un partid – te apucă jalea şi rîsul, în acelaşi timp, pentru că trogloditul n-are batistă, a răcit şi îşi trage mucii de 7 ori pe minut. Doamne, ce-a ajuns ţara asta? Telefonul meu sună tot mai rar. Nu mai sînt interesant, nu mai am ce oferi. Afară ninge liniştit…

29 decembrie 1989. A trecut o săptămînă de la alungarea lui Ceauşescu. Iliescu a luat Puterea. Nu-mi iese din cap nici acum întreruperea unei şedinţe a Parlamentului U.R.S.S., cînd Gorbaciov a anunţat cu satisfacţie că i-a reuşit operaţiunea. Nu-i vorbă, şi Ceauşescu a greşit fundamental! N-a vrut să dea drumul la nici un şurub, a strîns şi a tot strîns, pînă a plesnit daravela. Mă aşteptam ca măcar în al 11-lea ceas, la Congresul al XIV-lea al P.C.R., să anunţe o liberalizare. Nimic. Mă aşteptam ca, după ce ţara a plătit datoriile externe, nivelul de trai să crească substanţial, dar Ceauşescu a făcut una dintre marile greşeli ale vieţii lui – a văzut că merge treaba, că nu-i opune nimeni vreo rezistenţă, şi a decretat să strîngem din nou cureaua, pentru a ne face… rezerve valutare! Mare gafă, criminală nepăsare faţă de propriul Popor! Scriu rîndurile de faţă cu sentimentul unei uşurări. Îi consider pe majoritatea colaboratorilor lui Ceauşescu mai vinovaţi decît a fost el. El se înălţase la cer, în ultimii ani, nu mai primea nici o veste proastă, ba chiar Gogu Rădulescu răspîndise prin oraş că, la ultima lor întrevedere în particular, Ceauşescu se afla după un perete de sticlă, ca să nu ia microbi. Dar ei, marii activişti? Ei, slugile preaplecate? Ei nu vedeau că aşa nu mai merge? Ei nu-şi dădeau seama că Independenţa, dacă nu e dublată şi de măsuri pozitive pentru bunăstarea oamenilor, devine un scop în sine, cu urmări izolaţioniste? Mintea românului cea de pe urmă…

pag 22 jurnalul 1

Facem ce facem şi tot la televizor ne întoarcem. Cred că din acel iulie 1969, de cînd au pus americanii piciorul pe Lună, n-au mai stat românii aşa de magnetizaţi, cu ochii în cutia magică. Aud că şi străinătatea e înnebunită de curiozitate. Tot ce se poate, occidentalii s-au plictisit de filme de groază, de ce să consume ei conserve, cînd pot obţine gratis cele mai proaspete trufandale, explozii şi bombardamente în direct? Ei stau frumuşel tolăniţi, cu berea rece la cap şi cu jaluzelele trase, iar în vremea asta un „Popor de mîna a II-a“ (aşa ne consideră) varsă sînge pe gură şi pe nas, fiindcă aşa a fost instigat timp de 40 de ani. Mai serile trecute, o vedeam la televizor  pe o doamnă profesoară în chip de Ana Ipătescu – sosise la Televiziune pe tanc! Tare sînt curios dacă la ceaiul de după-amiază, pe care îl lua cu Coana Leana, venea tot cu tancul. Dar, să nu fiu rău, doamna e un om de carte, faţă de figurile astea piratereşti, care au invadat ecranul, ea este chiar Ioana D’Arc. Sună telefonul. E generalul Gh. Dănescu, de la Miliţie. Îmi cere telefonul de acasă al lui Octavian Paler. Evident, nu-l am. Îl întreb de ce-l caută.

– Vrem să-l invităm la o întîlnire aici, cu mai mulţi oameni de cultură – sună răspunsul.

Fără să vreau, îmi aduc aminte de ceea ce mi-a spus Nicolae Croitoru în urmă cu o săptămînă, în redacţie la „Informaţia“: „Se pune accent pe oamenii de cultură“… Bietul Dănescu! Am fost cu el în Cipru, cînd Victoria Bucureşti a eliminat-o pe E.T.A., la Larnaka. A avut o manieră elegantă de a oferi diurna ziariştilor: pe plajă, printre tot felul de nudiste scandinave, ne-a pus dinainte o carte cu filele deschise, în care erau 30 de dolari de căciulă. Ţară turistică extrem de scumpă, Cipru, abia dacă reuşeai să-ţi iei cu banii ăştia un slip de baie şi un cartuş de ţigări. Acum, generalii de Miliţie îl caută pe Octavian Paler. Dat afară din C.C. al P.C.R. şi M.A.N. în 1984, pentru tot felul de matrapazlîcuri, Paler s-a lăsat la fund ca un scufundac, vreo cîţiva anişori, apoi a pozat în mare luptător anticomunist. Cărţile lui de eseuri erau nişte compilaţii şmechereşti după Jovan Ducici, Théophile Gautier, Elie Faure şi pliante turistice. Romanele lui – un exerciţiu de diletant, care vedea că pe culoarele marilor romancieri Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Marin Preda şi George Călinescu n-are nici o şansă, aşa că a cîrmit-o prin bălăriile unor parabole infantile. Patronul rîdea cu lacrimi, cînd mai citea cîte un „roman“ de-al ţiganului din Făgăraş.

 

În sfîrşit a apărut „Săptămîna liberă“. O ruşine! Fără Barbu şi fără mine, revista asta e un avizier sindical, după chipul şi asemănarea acestei precupeţe ieftine, pe nume Ileana Lucaciu.

– O ştiu bine pe-asta, îmi spunea regizorul Cornel Dalu. Cînd era secretară U.T.C. pe I.A.T.C., se ruga de colegi, de asistenţi şi profesori pentru o bucată de p…

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“; Autor: Corneliu Vadim Tudor)

COMENTARII DE LA CITITORI