La 16 mai s-au împlinit 36 de ani de la moartea autorului ,,Moromeţilor” (2)

in Polemici, controverse

Despărţirea de Marin Preda (2)

* * *
Se întîmpla să nu vorbească zile întregi cu nimeni. Cobora cu un aer absent, de somnambul, într-un halat de culoarea vişinei putrede, cu chip obosit, îmbătrânit brusc, de nerecunoscut (cineva remarcase odată: domnule, moncherul arată de o sută de ani!), răspundea monosilabic la salut, uneori ne privea fără să ne vadă, şi toţi, pe moment, erau înclinaţi să pună pe seama îngîmfării şi gloriei lui mereu crescînde această atitudine, absenţa lui, de fapt levitaţia persoanei lui. Acum, îmi dau seama că nu trufiei i se datora atitudinea aproape ireverenţioasă. El nu ieşise încă din „lumea lui”, era prizonierul altor oameni, al personajelor sale, dialoga încă cu ele, îl însoţeau ca un cortegiu nevăzut, coborît din noaptea în care le zămislise.
* * *
Ce fel de om era Marin Preda? L-am surprins odată mîngîindu-şi mezinul, pe Niculae, alintîndu-l cu voce de nerecunoscut, aproape feminină, cu gesturi stîngace, de om neobişnuit cu duioşia: „mă băiatule, mă!”, exclamaţie pe care a repetat-o de cîteva ori cu aceeaşi modulaţie. Văzîndu-mă, şi-a reprimat brusc gesturile şi-a rostit ceva de circumstanţă, cu altă voce, rece şi neutră, căzînd ca un brici peste duioşia clipei.
* * *
Ce fel de om era Marin Preda? Mulţi s-au prefăcut că-l iubesc, cei din generaţia lui (generaţia lui?!) îl tratau de la egal la egal, încercînd, citadini, să-l tachineze, să-l scoată din încleştarea mută a intimităţii sale. Armura sa era, însă, de nepătruns. Conştient de cît valorează, de ce travaliu imens este munca de creaţie (nu e nici o convenţie aici), el ştia mai bine decît oricine cîtă energie, cîtă viaţă din puţina lui viaţă transfera în paginile albe. De aceea, de cîte ori
i-am cerut colaborarea pentru Almanahul literar, după ce refuza iniţial sub diferite pretexte, mă întreba privindu-mă brusc înveselit: „Cît plăteşti, moncher?”. Spuneam o cifră generoasă în relaţie cu învechitele tabele tarifare, o cifră departe de-a recompensa valoarea şi munca unui scriitor de talia sa. O accepta gînditor, făcînd mental un mic calcul, comparaţii probabil, şi (de fiecare dată) îmi cerea să-i dau o chitanţă prin care mă obligam să-mi respect promisiunile, deşi nu se întîmplase să promit şi să nu-mi respect angajamentul. Chitanţele nu mi le-a înapoiat niciodată!
Ţinea mult la Mircea Dinescu. Îl socotea „un lup tînăr cu colţi ascuţiţi, care va încolţi pe mulţi”. Nu ştiu cîtă dreptate avea, dar dincolo de agresivitatea puerilă care-l fermeca, îl iubea ca poet. Acest lucru să nu-l uite prietenul meu mai tînăr puţin.
* * *
Îl plictiseau nespus şedinţele de orice fel. În special cele de breaslă: „Moncher, ce tot vor ăştia de se adună şi c-o fi, c-o păţi vorbesc vrute şi nevrute. De ce nu scriu ei, în loc să vorbească?”.
* * *
Într-o noapte, pe la 2 trecute, l-am găsit stînd posomorit pe terasă, înfundat într-un fotoliu de răchită. M-a privit o vreme fără să zică nimic, îi vedeam doar lentilele ochelarilor strălucind intens în lumina piezişă a lunii, simţeam că s-a întîmplat ceva, era în atitudinea lui o febrilitate ascunsă, o stare de emoţie şi jenă pe care mi-o transmitea. M-am aşezat alături tăcînd şi, după o vreme, l-am auzit vorbind înfundat, cu voce străină şi depărtată, nu voalată, ci mai degrabă străină, foarte străină şi foarte impersonală: „Moncher Dos Passos, pot să mă culc în noaptea asta la dumneata?”. Am rămas stupefiat, bănuiam că s-a întîmplat ceva, nu ştiam ce, părea singur, nespus de singur şi-al nimănui, înfundat pînă la umeri în fotoliul de răchită, pe terasa pustie. I-am răspuns că poate, deoarece eu pot dormi în cameră la Fănuş, care lipseşte. Am precizat că va găsi cheia sub preş, şi el a răspuns: „Mulţumesc, moncher, poate nu va fi cazul, dar, oricum, mulţumesc”.
Dimineaţa am găsit aşternutul nedesfăcut şi am aflat de la paznici că „Domnul Preda s-a plimbat toată noaptea pe aicea pînă a dat soarele, s-a plimbat şi a fumat ţigară de la ţigară…”
* * *
Eu l-am iubit pe Marin Preda şi îmi pare asta acum, cînd nu mai este, deşi puteam să i-o spun în timpul vieţii, cînd
i-am făcut destule necazuri şi i-am produs multe şi inutile iritări. Nu numai din vina mea. L-am iubit şi l-am conside?rat întotdeauna cel mai desăvîrşit robitor al scrisului, un desăvîrşit truditor, de un profesionalism similar cu al lui Rebreanu. Mulţi l-au deplîns sincer, în corul tînguitor al lamentărilor postume. Persoana lui, personalitatea lui, lăsa „un gol istoric”. Nu ştiu cîţi l-au iubit cu adevărat! Era greu de iubit, dar şi mai greu de urît!
* * *
Acum, dispariţia lui mă duce la constatarea disperantă că breasla noastră a pierdut nu un cîrmaci şi nici un căpitan de cursă lungă. A pierdut pe cel mai bogat armator din zestrea căruia au pornit spre larg multe corăbii şi multe ambarcaţiuni literare. Eu l-am iubit pe Marin Preda şi îmi pare rău că nu i-am spus-o niciodată. Şi-mi pare rău că-n breasla noastră tot mai împuţinată, generozitatea şi respectul real pentru cei de neatins, deocamdată, sînt tot mai estompate. Eu l-am iubit pe Marin Preda şi nici azi nu înţeleg cuvintele pe care mi le-a adresat soţia mea în zorii unei zile sfîşiate de coşmar, cuvinte rostite în altă limbă parcă…
* * *
La jumătate de an după dispariţia lui, un funcţionar de la Mogoşoaia mi-a relatat următoarele. Cazînd pe cineva în fosta cameră a lui Marin Preda, acel cineva, neştiind că acolo se săvîrşise viaţa scriitorului, s-a trezit noaptea pe la orele 2 (ora aproximativă a decesului) cu o inexplicabilă nelinişte, năucit de mirosul de tămîie care emana de undeva. A deschis geamurile şi, în cele din urmă, uşa, „să se facă curent” – dar zadarnic. Mirosul exala discret, dar cu impetuozitate, de nu se ştie unde, încetînd brusc cînd au năvălit zorile. Stranie relatare!
S-ar cuveni oare să aibă Marin Preda o cameră a lui la Mogoşoaia, acolo unde a scris „Delirul” şi „Cel mai iubit dintre pămînteni”, o cameră de popas pentru admiratorii şi cititorii lui, o cameră care nu admite „intruşi” şi emană miros de tămîie?

Sfîrşit
MIRCEA MICU (1981)

COMENTARII DE LA CITITORI