La 16 mai s-au împlinit 36 de ani de la moartea autorului “Moromeţilor”

in Polemici, controverse

Despărţirea de Marin Preda (1)

Nu era multă lume în capela Institutului medico-legal „Mina Minovici”. Familia, rudele apropiate, fraţi şi surori, cîţiva ţărani din satul natal, cîţiva scriitori, veniţi pentru o ceremonie intimă de bun rămas. Capela rece, cu lumina filtrată prin vitraliile ogivale, lumînările pîlpîind la cea mai mică adiere, un plîns înăbuşit, feţele nedumerite ale celor doi copii, semănînd cu doi îngeri nedormiţi.
Fascinat de pantofii defunctului, un ţînc de cîţiva anişori, străin de solemnitatea sacrosantă a clipei, se apropiase de catafalc, vrînd să-i pipăie, într-o neascunsă admiraţie. Imobilitatea cadavrului nu-l speria, nu-i oprea elanul, de altfel, sînt sigur, el credea că „nenea Marin e viu” şi că doarme puţin, vegheat de oameni, aşa cum i se cuvine unui mare scriitor.
* * *
Atunci i-am văzut faţa surprinzător de liniştită, cu un zîmbet secret, ca un abur, conturat în jurul buzelor. Părea odihnit, obrazul ras proaspăt, de-o eleganţă discretă, îmbrăcat pentru o călătorie iminentă şi ireversibilă. Buzele răsfrînte, într-un desen acoladat înafară, sugerau trufie şi putere, dădeau chipului un aer de siguranţă decisivă şi, pentru o clipă, am avut certitudinea că nu noi îl deplîngem pe defunct, ci el pe noi, închis în austeritatea glorioasă şi singulară a Nemuririi sale.
* * *
În noaptea săvîrşirii lui, la Arad fiind, împreună cu Gheorghe Tomozei şi Nelu Oancea, l-am evocat pînă tîrziu, fără un motiv anume, pendulînd între adevăr şi legendă, cu o precipitare şi dărnicie de neexplicat, povestind lucruri pe care vroiam să le păstrez pentru mai tîrziu, nemărturisite încă nimănui. Apoi l-am visat îmbrăcat soldat, echipat de război, cu puşcă şi raniţă în spate, pedalînd pe o bicicletă ciudată prin mijlocul oraşului, şi lumea se oprise pe trotuare, recunoscîndu-l, iar eu l-am strigat „moncher”!, „moncher”!, de cîteva ori, vrînd să-l avertizez fie despre ridicolul situaţiei, fie despre faptul că se apropia de un zid răsărit brusc în
faţă-i, pe care, mi-am dat seama după mişcările lui, nu-l putea evita, fiindcă ghidonul bicicletei era fix.
N-am povestit nimănui pînă azi acest vis şi nu-i acord nici un fel de semnificaţie simbolică sau mistică.
Am pornit dimineaţa spre Bucureşti, am ajuns noaptea tîrziu, de fapt în zori, pe la 3, şi după cîteva ore de somn, soţia mea a deschis uşa şi, fără nici o pregătire, mi-a şoptit năucă: „Scoală-te, că a murit Marin Preda”. N-am înţeles ce spune nici atunci şi nici astăzi, şi mi se pare că aceste cuvinte n-au fost rostite niciodată, sau dacă au fost, ele au fost rostite într-o limbă străină.
Iată de ce nu-mi vine să cred că Marin Preda a murit cu adevărat…
* * *
L-am văzut pentru prima oară în 1968, primăvara, pe holurile somptuoase ale fostului sediu din Şoseaua Kiseleff. Se pieptăna într-una din multele şi strălucitoarele oglinzi, cu grijă, apropiindu-şi obrazul de cristalul ce-i răsfrîngea chipul, cu gesturile specifice miopilor; se pieptăna atent, cu un fel de ritual (intrasem fără să mă simtă, sau poate mă simţise, dar nu-i păsa prea mult), netezîndu-şi părul spre frunte, într-o frizură care se numeşte în limbaj uzual „Cicero”. Aveam să aflu mai tîrziu, din stenograma găsită într-unul din sertarele dintr-o anumită încăpere, că maestrul întîrziase ca de obicei la şedinţa de birou, şi confraţii, indignaţi (nu toţi), începuseră şedinţa, iar cineva propusese să i se pună în vedere lui Marin Preda că, dacă mai întârzie sau absentează, va suporta consecinţele. Despre ce consecinţe putea fi vorba, n-am izbutit să-mi dau seama nici eu, nici cel plecat dintre noi, deoarece (am aflat tot din stenogramă), după intrarea lui, deci odată cu prezenţa lui în aceea sală în care biroul se zbuciuma în şedinţe, nimeni n-a avut curajul să-l interpeleze.
Şi, mă rog, cine ar fi avut ? Asta se întîmpla, după cum zic, în 1968…
* * *
Ce fel de om era Marin Preda? Iată o întrebare pe care şi-au pus-o mulţi şi, în special, „intimii” lui, de fapt nu intimii, un asemenea cuvînt este total nepotrivit, mai bine zis cei care se credeau ,,intimi”.
Am stat 10 ani în preajmă-i, aproape zi de zi, nu ştiu dacă ţinea la mine sau îi eram indiferent, nu ştiu dacă mă citise sau nu vreodată (mai mult ca sigur că nu), l-am auzit confesîndu-se cu o parcimonie ţărănească, l-am văzut trăind sau putînd să trăiască clipe de mare triumf, l-am văzut înconjurat de admiratori sinceri sau interesaţi, singur şi gînditor, cu aceea expresie de „năuceală”, de absenţă pe care o împrumuta uneori chipul său emaciat, l-am văzut mîncînd, înotînd în lacul, pe atunci, încă limpede, traversînd situaţii pe care nu le voi destăinui vreodată, l-am văzut marcat de duioşii rapid reprimate, dar niciodată n-am înţeles pe deplin ce fel de om era Marin Preda.
Avea ceva enigmatic, un mister blocat cu lacăte intangibile, fiinţa sa se blindase împotriva oricăror agresiuni exterioare, afişa un citadinism uneori forţat, dar de cele mai multe ori firesc, îi plăcea să mănînce singur la Capşa, cu un ritual indescriptibil, avea gusturi fine, călătorise mult, şi simţul său de prozator păstrase, sau mai bine zis, selectase cu rafinament specialităţi culinare de la noi sau de aiurea, şi totuşi, o singură dată l-am surprins rostind o frază care m-a convins că „moncher” rămăsese ţăran-ţăran, pur şi nealterat, un „moromete” complicat, sucit în sine, neerodat, ci doar galvanizat de sofisticăriile civilizaţiei aparente.
* * *
Era într-o seară de iarnă la Mogoşoaia, ninsese proaspăt, un aer de colind şi de zurgălăi de sănii pierdute se insinua de afară. Decembrie era aproape de sfîrşitul încărcat de datini.
Comandase cina, şi i-a fost adusă o mămăligă aburindă, aşezată combinat cu straturi de brînză pe o farfurie lată, rotundă ca un disc de aur, deasupra căreia sclipea ochiul de rubin pălit al unui gălbenuş de ou. A mîncat îndelung, mirosind aburul mămăligii, înconjurînd discul auriu, împuţinîndu-l încet şi egal, din toate părţile, cîte puţin, ca şi cum ar fi vrut să nu se mai termine niciodată, înaintînd spre gălbenuşul ce rămăsese sprijinit, în cele din urmă, pe un soclu tremurător. După ce l-a drămuit cu aceeaşi grijă, s-a şters cu un şervet, a ridicat ochii, privind în jur. Atunci ne-a zărit pentru prima oară şi, luînd act de prezenţa noastră, a exclamat cu sinceritate deplină şi extaz nedisimulat: „Ce bine trăim, moncher!”.
* * *
Scria noaptea, greu, chinuit, într-o poziţie ciudată, cu corpul paralel mesei, picior peste picior. Această poziţie îi permitea, probabil, să se aplece mult asupra hîrtiei, s-o aibă aproape, sub ochii slăbiţi, care urmăreau literele mărunte, incredibil de mărunte, însăilînd cuvinte care umpleau coala pînă la refuz. Camera lui de la Mogoşoaia, purtînd numărul 6, mare, spaţioasă, dădea cu ferestrele spre parc.
Pe un birou simplu de stejar păstra fotografia tatălui, semănîndu-i în unele privinţe ca fizionomie, avînd aceeaşi expresie şi acelaşi aer nedumerit şi buimac. Alături, un ceas de aur, obiect frumos şi liniştitor şi, într-o cutie nebănuit de nouă, un stilou suflat în aur.
Ambele obiecte mi le-a arătat odată (nici azi nu-mi explic de ce) urmărindu-mi parcă, pe sub sprîncenele stufoase, reacţia. Am scos o exclamaţie convenţională de admiraţie. De fapt, pe mine nu mă impresionaseră obiectele, nici nobila lor strălucire. Mă gîndeam la cu totul altceva. Multă vreme am înclinat să cred că, de fapt, nici stiloul şi nici ceasul nu-i foloseau, practic, la nimic. Scriitorul, rămas ţăran nealterat, cum am spus, le achiziţionase ca probe evidente ale muncii şi talentului său literar, erau confirmarea unei prosperităţi pe drept dobîndite. Nu ştiu şi nici n-am îndrăznit să întreb vreodată dacă scria, într-adevăr, cu acel stilou, sau dacă acel ceas măsura timpul cu adevărat.

(va urma)
MIRCEA MICU (1981)

COMENTARII DE LA CITITORI