La 160 de ani de la Unirea Principatelor Române

in Pentru împrospătarea memoriei

ALEXANDRU IOAN CUZA ŞI UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

Noi, cei care am avut privilegiul de a trăi în anul 2018, ne-am putut bucura de un fapt unic în viaţa unui om – am fost contemporani cu împlinirea unui secol de existenţă a României moderne (deşi foarte mulţi dintre noi n-au avut nici un merit în această chestiune), fiind martorii unui eveniment care a purtat amprenta Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia. Indiferent de anvergura şi coordonatele care au marcat acest mare eveniment – cu plusuri şi minusuri – amintirea momentului va dăinui în conştiinţa poporului, rămînînd ca un hotar de lumină trasat între ceea ce am construit pînă la acest prag şi ceea ce vom realiza de acum încolo.

Iată că nici nu s-a stins ecoul acestei sărbători naţionale şi ne pregătim să întîmpinăm o altă sărbătoare a României, şi tot la o cifră rotundă – împlinirea a 160 de ani de la Unirea Principatelor Române, de la 24 Ianuarie 1859. După cum se poate constata, în două luni consecutiv sărbătorim două evenimente care sînt legate prin acelaşi numitor comun – Unirea. Cea din ianuarie – petrecută cu 59 de ani înaintea Unirii din decembrie – constituind, însă, unirea care a stat la baza Marii Uniri de la Alba Iulia, din anul 1918.

Despre Unirea de la 24 Ianuarie 1859 şi despre artizanul ei – Domnitorul Alexandru Ioan Cuza – va fi vorba în articolul de faţă. Trebuie să specificăm de la început, aşa cum istoriografia noastră fixează momentul – la 24 Ianuarie 1859, prin unirea Moldovei cu Muntenia, s-a creat statul naţional modern – eveniment cu urmări semnificative, cruciale, în dezvoltarea vieţii politice şi sociale din ţara noastră. Lupta pentru unire a îmbrăcat diferite forme de-a lungul timpului, în cele trei ţări româneşti, doar specificul fiecăruia trasînd evoluţii diferenţiate, dar avînd toate un vector de convergenţă comun: Unirea.

După înăbuşirea Revoluţiei de la 1848, eveniment unde se manifestase – sub diferite forme – şi pentru Unire, Moldova şi Muntenia au trecut printr-o perioadă grea, ca urmare a aplicării statutului determinat de încheierea Convenţiei de la Balta-Liman, din 19 aprilie 1849. Concret, această Convenţie prevedea că „pînă la consolidarea liniştii interne” cele două imperii semnatare ale acestui tratat – ţarist şi otoman – să limiteze dreptul la autonomie al Principatelor Române, desfiinţarea adunărilor obşteşti şi înlocuirea lor cu divanuri ad-hoc alcătuite din boieri, revizuirea Regulamentului organic, prelungirea regimului de ocupaţie instaurat după înfrîngerea Revoluţiei de la 1848.

În continuare, situaţia în cele două Principate Române a cunoscut o escaladare a stării de incertitudine, provocată de Rusia, care, în iunie 1853, publica un document semnat de ţarul Nicolae, în care acesta declara, între altele: „Pentru asigurarea de către turci a tratatelor vechi cu Rusia, călcate în prezent de sultan, ţarul este silit să ocupe Principatele de la Dunăre (Moldova şi Valahia)”. Urmarea? În ziua de 21 iunie 1853, fără a exista vreo declaraţie de război, trupele ţariste au trecut Prutul şi au ocupat Moldova şi Muntenia. Pentru că Imperiul Habsburgic stătea la pîndă precum un şoricar, a mirosit că acum e momentul să atace, şi a făcut-o (cum a procedat cu Transilvania, Banatul şi Bucovina): după mai multe intervenţii la ţarul Nicolae, în sensul de a elibera de îndată cele două Principate Române, retrăgîndu-şi trupele de ocupaţie, Viena reuşeşte ca, în iunie 1854, să încheie o convenţie cu Poarta, în baza căreia trimite trupe şi ocupă cele două ţărişoare româneşti. A fost un fel de ping-pong între imperiile habsburgic şi ţarist, la mijloc fiind Moldova şi Muntenia.

Avînd în faţă amintirea Revoluţiilor de la 1848-1849, şi pusă în gardă de lupta naţionalităţilor din imperiu pentru unire, Curtea de la Viena s-a asigurat de linişte în cele două Principate Române, dînd ordine clare capilor militari de la Iaşi şi de la Bucureşti în a interveni în forţă pentru a „curăţa Principatele de toate elementele dubioase”.

Ca urmare a Războiului Crimeii (1853-1856), şi a Congresului de la Paris (1856), scena politică din Europa cunoaşte schimbări semnificative – cea mai importantă pentru noi fiind decizia celor şapte Puteri garante de a da posibilitatea consultării populaţiei din cele două Principate Române, prin alegerea unor divanuri ad-hoc în care să se decidă Unirea. Într-un nou Congres, la Paris, urma să se analizeze aceste rezultate, şi într-o Convenţie oficială să fie stipulat statutul Moldovei şi Munteniei. Cu acest prilej, lupta dintre unionişti şi antiunionişti căpăta noi forme, ajungînd, în Moldova, la falsificarea brutală a rezultatului alegerilor din 19 iulie 1857. Caimacanul Moldovei şi locţiitorul de Domnitor, Nicolae Vogoride, cu sprijinul Imperiului Otoman, care îi promitea accederea la domnie dacă Unirea nu se materializează, falsifică listele electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc. Norocul s-a chemat Cocuţa Vogoride, soţia caimacanului – unionistă convinsă – care, descoperind corespondenţa soţului său cu otomanii, a predat-o „cui trebuia”, şi, prin publicarea dovezilor într-un ziar din Bruxelles, precum şi în capitala Moldovei, scandalul, la nivel european, nu a mai putut fi oprit. În această situaţie, Înalta Poartă a fost nevoită să anuleze alegerile. În urma noilor alegeri din toamna anului 1857, rezultatul a fost favorabil unirii.

Cum şi în Muntenia orientarea pentru Unire era consfinţită, orizontul de gîndire şi de acţiune al românilor din cele două Principate prindea contur, încorsetările curente părînd să nu constituie piedici atît de mari în calea entuziasmului popular ce tindea din ce în ce mai mult să atingă cote maxime.

La Conferinţa de la Paris, din 1858, se stabilesc mai multe prevederi pentru Principatele Române, dintre care cea mai importantă este Unirea parţială sub denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”. Chiar dacă această prevedere consfinţea un fel de unire formală, Moldova şi Muntenia rămînînd sub suzeranitatea „Maiestăţii Sale Sultanul” şi sub protecţia Marilor Puteri, unele puncte comune au creat premisele pregătirii alegerilor din fiecare Principat, organizate în ianuarie 1859, care aveau să schimbe radical soarta şi istoria devenirii noastre ca stat şi naţiune.

În acest context aglomerat, cu adoptări de poziţii din partea Puterilor Garante numai cu jumătăţi de măsură („Planul Austriei stabilit de acord cu Poarta de a subordona aspectul politic al chestiunii voinţei acesteia din urmă; de a-i înarma pe comisari cu un mandat imperativ în sensul menţinerii principiului separării; de a limita Adunările Ad-hoc la simpla formulare a dorinţelor de un interes pur local, reducînd toată chestiunea la proporţiile cele mai neînsemnate” – Contele Boul, reprezentantul austriac), Adunarea electivă de la Iaşi, din 5 ianuarie 1859, alege ca Domnitor pe Alexandru Ioan Cuza, realizînd puntea pe care Moldova o construieşte către sora ei – Muntenia.

Urmează Adunarea electivă din Bucureşti, unde electorii, cunoscînd rezultatul de la Iaşi, şi sub presiunea străzii, l-au ales domnitor pe acelaşi Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie 1859. Momentul a fost expresia unei stratageme la adresa Convenţiei de la Paris, speculînd faptul că aceasta nu specifica amănuntul că Principatele Române nu puteau fi conduse de acelaşi domnitor.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor atît în Moldova, cît şi în Muntenia, a luat prin surprindere Europa, Puterile Garante fiind puse în faţa unui fapt împlinit. Imperiul Otoman a fost cel mai virulent în respingerea ideii de uniune a celor două Principate Române, mergînd pînă la ameninţarea cu ocuparea Principatelor, pentru anularea alegerilor. Această atitudine, neprevăzută în nici o Convenţie privitoare la statutul Principatelor, a fost dur combătută de Franţa, care, prin reprezentantul ei la Constantinopol, îi dă următoarea replică lui Faud-paşa: „Credeţi că Unirea înăbuşită cu baionete nu va reînvia în spatele acestora şi că o Convenţie, care are nevoie de asemenea însoţitori pentru a se face suportată, poate fi durabilă?N-ar fi mai bine, poate, să modificăm, de comun acord, unele prevederi a căror punere în aplicare este considerată greu de realizat?”

Perseverenţa Franţei în apărarea actului de la 24 Ianuarie 1859, coroborată cu declaraţiile Angliei, Prusiei, Rusiei şi Sardiniei, de recunoaştere a dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza în cele două Principate Române, a dat roade. În urma Memoriului prezentat Porţii de către noul Domnitor român, sultanul Abdul-Aziz dă Firmanul din 24 noiembrie 1861, prin care recunoaşte desăvîrşirea Unirii politico-administrative a Principatelor doar ca o… excepţie! („Unirea celor două Principate prin conducerea lor de către o singură persoană a fost aprobată, însă numai atît timp cît ea este o excepţie”, recunoaşterea fiind valabilă doar pe perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Alexandru Ioan Cuza – numele cel mai pronunţat de români (şi nu numai) la început de an 1859. Dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza ca Domn în cele două Principate Române – Moldova şi Muntenia – a fost o chezăşie în lupta ce se anunţa pentru desăvîrşirea Unirii şi impunerii acestui act naţional în afara Principatelor, prin recunoaşterea lui de către Puterile garante europene. Documentele vremii, în special cele provenite din arhivele străine, relevă ţesătura (mai subtilă sau mai brutală) de interese europene, care au obligat implementarea Unirii în mai multe etape – demers care, prin abilitatea politică a noului Domnitor, susţinut de sfetnici cu aplecare spre slujirea intereselor majore ale poporului din cele două provincii, în conjunctura actuală – a condus la impunerea definitivă a Unirii Principatelor Române Moldova şi Muntenia.

Pentru a apăra Unirea şi a obţine recunoaşterea ei, Domnitorul Cuza i-a însărcinat pe unii dintre cei mai valoroşi colaboratori ai săi (Vasile Alecsandri, Dumitru Brătianu, Ştefan Golescu, Ion Bălăceanu, Costache Negri) cu misiuni diplomatice în capitalele europene Paris, Londra, Berlin etc., pentru a fi mesagerii Unirii de la Bucureşti, ducînd în aceste ţări hotărîrea de unire a poporului român.

Figura luminoasă a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza – prin ceea ce a realizat doar în şapte ani de domnie, într-un cadru de multe ori ostil – rămîne întipărită în imaginea ţării la jumătatea secolului al XIX-lea.

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie -1 aprilie 1820, la Bîrlad, într-o familie înstărită, unde a căpătat o educaţie aleasă, îmbrăţişînd cariera armelor, ajungînd pînă la gradul de colonel. Participant activ la Revoluţia de la 1848, din Moldova, după înăbuşirea acesteia devine ministru de război al Moldovei şi reprezentant al oraşului Galaţi în Divanul Ad-hoc de la Iaşi, loc unde îşi manifestă cu tărie ideea unirii celor două Principate Române.

Ştiinţa şi implicarea totală a noului Domnitor în conducerea Principatelor Unite au relevat însemnătatea activităţii politice şi diplomatice pentru a impune recunoaşterea internaţională a Unirii Moldovei cu Muntenia, urmînd, apoi, desăvîrşirea Unirii Principatelor Române, pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative – fapt realizat în 1862, cînd Moldova şi Muntenia au format un stat unitar, adoptînd numele de România şi formînd statul român modern, cu capitala la Bucureşti, cu o singură Adunare şi un singur Guvern.

Reformele înfăptuite sub domnia lui Cuza au constituit – pe plan intern – eşafodajul consolidării tînărului stat român, reformele fiind adevărate punţi de legătură cu poporul, cu alegătorii care optaseră pentru un stat unitar. Numai enumerarea acestora şi este suficient să vedem în oglinda timpului chipul lui Cuza strălucind de ideile puse în slujba celor mulţi şi nevoiaşi: reforma agrară, secularizarea averilor mînăstireşti, inclusiv a celor închinate Locurilor Sfinte (prin care mai mult de un sfert din teritoriul ţării intră în proprietatea statului); Legea organizării puterii armate în România; adoptarea unei noi Constituţii; promulgarea Codului penal, a Codului de procedură penală, precum şi a Codului civil; Legea asupra instrucţiunii (potrivit căreia învăţămîntul primar devine obligatoriu, general şi gratuit şi se dezvoltă învăţămîntul secundar şi cel superior). În acest timp s-au înfiinţat primele universităţi din ţară: Iaşi – 1860 şi Bucureşti – 1864.

La Bucureşti se înfiinţează Şcoala Naţională de Arte Frumoase, la conducerea căreia este desemnat pictorul Theodor Aman. Tot la Bucureşti este inaugurată, în premieră, Şcoala de Medicină Veterinară.

Întîlnind atîtea premiere la nivel naţional, înfăptuite în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, alături de politica şi diplomaţia manifestate pe plan extern, îl poţi caracteriza pe Domnitor ca pe una dintre cele mai complexe personalităţi istorice pe care le-a dat România. Lăudat de unii şi criticat de alţii (contemporanilor săi din cea de-a doua categorie le putem acorda circumstanţe atenuante, ei judecîndu-l în contextul formării noului stat român, cu multe tulburări sociale şi lupte politice interne), măsurile capitale pe care le-a luat în conducerea, consolidarea şi impunerea noului stat român nu pot fi contestate de nimeni.

Aprecierile unor diplomaţi străini, a unor şefi de stat şi de guvern, a multor istorici din vremea lui, nu sînt simple elogii aduse unui Domnitor al unui nou stat de lîngă Dunăre, ci îmbracă formula unei cunoaşteri în amănunt a realităţii şi a unei sincerităţi în aprecierea personalităţii lui Cuza. Istoriografia universală – interpretată cu sinceritate şi fără vreun parti-pris – ne demonstrează acest aspect îmbucurător, relevat de oameni cu nume grele în politica acelor vremuri. Victor Place, consulul Franţei la Iaşi, îi remarca inteligenţa vie, spiritul practic şi fermitatea hotărîrii, puternica individualitate; Beclard, consulul general al Franţei la Bucureşti, îi aprecia sinceritatea, bunul-simţ, modestia, tăria de caracter. La rîndul său, consulul Rusiei la Iaşi, Popov, îi admira inteligenţa vie, spiritul critic, sinceritatea, iar Jacques Poumay, consulul Belgiei la Bucureşti, îl caracteriza ca fiind modest, dezinteresat şi înţelept, considerînd că un astfel de om nu mai există în Principate.

Ce spuneau ai noştri la adresa Domnitorului Alexandru Ioan Cuza?

Din noianul de formule ale unor oameni cu care a lucrat sau care l-au cunoscut doar din Istorie, am selectat următoarele: Mihail Kogălniceanu: „Este omul nou, cel pe care-l solicită situaţia nouă; el a rămas ceea ce a fost şi mai înainte; un om cinstit, plin de dragoste pentru ţară; progresist, el este devotat principiului ordinei şi hotărît să pună în practică ideile de reformă şi progres”; Nicolae Iorga, din cuvîntarea ţinută cu prilejul centenarului naşterii Domnitorului: „Alexandru Ioan Cuza a fost un prieten sigur şi fără pretenţii, îndatoritor şi plin de iertare ca în zilele de sărăcie şi obscuritate, un frate bun cu cei mai umiliţi din neamul său, spre care se cobora adeseori necunoscut şi vădindu-se deodată prin darul domnesc, împărătesc, al facerii de bine. (…) Ca orice om, a avut greutăţi în viaţă: prieteni de care s-a putut plînge, duşmani cu care s-a putut lăuda; a întîlnit greutăţi pe care le-a răzbit, altele înaintea cărora s-a oprit, prea slab ca să poată face ceea ce nu face decît timpul în desfăşurarea veacurilor. Avea însă o mare personalitate, era în el un prinos de energie gata să se reverse în toate direcţiile, în cele omeneşti care se iartă, în altele, mai puţin omeneşti, care nu se iartă. Alexandru Ioan Cuza s-a ridicat pentru o misiune istorică, a pătimit pentru dînsa şi s-a stins ca un mucenic al misiunii istorice pe care şi-a impus-o…”.

Cu tot şiragul de perle cu care a împodobit trupul Principatelor Unite, mai apoi al României, Cuza nu a rezistat prea mult la conducerea statului. Am putea spune că, încă de la începutul domniei, liniştea l-a ocolit, luptele politice interne şi jocurile de interese ale adversarilor săi i-au estompat demersul său, punînd frînă stilului înnoitor la care visa. Domnitorul Cuza a simţit din plin piedicile şi a „mirosit” conjuraţia care se ţesea în jurul lui asemenea unei pînze invizibile de păianjen otrăvitor. La un moment dat, dezgustat de starea de fapt pe care o traversa, declara: „În zadar eu am dat nenumărate dovezi despre cel mai scrupulos al meu respect pentru privilegiile parlamentare; în zadar am chemat la putere toate partidele, unul după altul. În zadar am făcut Adunărilor concesii după concesii şi am împins spiritul de împăcare pînă a tolera încălcări grave asupra atribuţiilor mele. În zadar m-am învoit pînă a face sacrificiul spontaneu chiar şi al unor prerogative suverane. Toate au fost nefolositoare“.

Într-adevăr, pentru adversari, totul a fost în zadar!

Pentru ei – ca şi pentru unii politicieni de astăzi – interesul personal prima în faţa interesului şi a chemării Ţării. Aşa cum am mai făcut-o şi după domnia lui Cuza, în Secolul XX, cînd poporul (mă rog, prin „reprezentanţii săi”) şi-a detronat conducătorii, chiar trimiţîndu-i la moarte: Mareşalul Ion Antonescu (1946) şi Nicolae Ceauşescu (1989), trădarea naţională a funcţionat şi în cazul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, materializată în noaptea de 10/11 februarie 1866, prin „abdicare”.

După miezul nopţii, trupe din Regimentul 7 de linie şi două baterii de artilerie s-au îndreptat spre palat unde garda, cumpărată de complotişti şi comandată de maiorul Lecca, îi aştepta. Un grup de complotişti a forţat uşa camerei în care dormea Cuza şi a pătruns în interior. Deşi era înarmat, Domnitorul nu s-a opus, şi cînd grupul de ofiţeri, cu pistoalele în mîini, i-a spus să abdice, prezentîndu-i documentul respectiv, el l-a semnat, pe spatele unuia dintre complotişti. Decretul suna astfel: „Noi Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunei, depun astăzi 11/23 februarie 1866 cîrma guvernului în mîna unei locotenenţe domneşti şi a ministerului ales de popor”.

Cînd, tîrziu în noapte, Cuza pleca de la Cotroceni (de faţă fiind locotenenţa domnească şi guvernul), acesta a avut tăria şi puterea să facă următoarea urare: „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine decît cu mine. Să trăiască România!”. În cazul de faţă, nu s-a finalizat cu o crimă, datorită inteligenţei Domnitorului de a aprecia situaţia concretă şi a reacţiona în raport cu aceasta, dar există informaţii că nu a lipsit decît o minusculă scînteie pentru a se ajunge la un astfel de deznodămînt.

De altfel, această inteligenţă, dublată de o intuiţie bine stăpînită, l-a determinat pe Cuza să-i scrie împăratului Napoleon al III-lea, doar cu cîteva luni înainte de detronarea sa – în septembrie 1865 – următoarele cuvinte, devenite profetice: „Astăzi, Sire, graţie sprijinului Vostru generos, românii au o existenţă politică, au cunoştinţa drepturilor şi datoriilor lor. Voi intra cu plăcere în viaţa privată, lăsînd un tron pe care nici nu l-am visat, nici căutat, pe care nu l-am datorat decît stimei compatrioţilor mei”.

După abdicare şi plecarea în străinătate (totul tras la indigo cu ceea ce s-a întîmplat după 1989), istoricii au prezentat şi analizat actul abdicării din perspective diametral opuse, unii cerînd ştergerea numelui lui Cuza din Istorie, negînd semnificaţia zile de 24 Ianuarie 1859 (?!). Nu de aceeaşi părere era şi Mihai Eminescu, care, la 27 februarie 1882, în ziarul „Timpul”, scria: „Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine ori de cîte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lîngă mormîntul vîndutului domn”.

După peregrinări prin Europa (şi încercări de a se întoarce pe pămîntul natal, respinse samavolnic de prinţul adus din afară – Carol), Alexandru Ioan Cuza moare pe pămînt străin, la Heidelberg – Germania, la 2 mai 1873. La 29 mai acelaşi an, este adus în ţară şi înmormîntat cu mare ceremonial la moşia lui de la Ruginoasa. Astăzi, osemintele Domnitorului se odihnesc la Iaşi, în Biserica „Trei Ierarhi”.

Alexandru Ioan Cuza a trăit doar 53 de ani, dintre care şapte a fost Domnitorul Principatelor Unite, apoi al României, după denumirea din 1862. De numele lui Cuza este legată Unirea din 1859, cu tot şiragul de reforme care au dus la crearea statului modern, numit România, punînd ţării noastre piatra de temelie. „Monstruoasa coaliţie” l-a detronat pe Cuza, aducînd în locul acestuia un principe străin. Din acel moment, cursul Istoriei României este cel pe care-l cunoaştem, cu bune şi cu rele, cu urcuşuri şi coborîşuri, cu trădări şi dezertări, cu alte abdicări (dar în cu totul alt context).

Acum şi aici, la o distanţă de un secol şi jumătate, nu putem şti în mod precis cum ar fi gestionat Cuza – dacă rămînea la conducerea României şi dacă mai trăia – situaţii de risc şi eroism major, aşa cum au fost Războiul de Independenţă din 1877, criza din 1900, răscoala ţăranilor de la 1907… Cred însă că, avînd la bază tot noianul de fapte bune din scurta domnie a lui Cuza, României nu i-ar fi fost ruşine cu un asemenea conducător.

Oricum am întoarce Istoria în ceea ce îl priveşte pe primul Domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza, să nu uităm cuvintele lui Mihail Kogălniceanu – fost ministru de Externe şi prim-ministru pe timpul Domnitorului: „Nu greşelile, ci faptele lui Cuza Vodă i-au adus detronarea”.

GEO CIOLCAN

Păreri și opinii