La 25 octombrie 2015, s-au împlinit 71 de ani de la eliberarea ultimei brazde de pămînt românesc

in Alte știri

 

 

Carei – reduta finală (2)

 

Între multe fapte de bravură, ţin să o amintesc pe aceea a soldatului Ion Cercel. Deschizînd focul cu puşca-mitralieră, acesta a reuşit să oprească un contraatac duşman care căuta să lovească subunitatea sa. Apoi, ostaşul şi-a mutat focul asupra altei subunităţi fasciste, care ameninţa cu învăluirea grupa caporalului Andrei Zbîrcea, de la stînga plutonului. Sub focul său precis, combinat cu cel al grupei caporalului Zbîrcea, contraatacul duşman a eşuat. Aceşti viteji au plătit scump bravura lor. O grindină de gloanţe le-a curmat firul vieţii. Pentru faptele lor eroice, atît caporalul Zbîrcea, cît şi soldatul Cercel au fost citaţi prin ordin de zi, avansaţi „post-mortem“ şi decoraţi cu medalia „Virtutea Militară” clasa a Il-a. Luptele care aveau să ducă la eliberarea oraşului Carei au mai durat multe ceasuri. Inamicul se apăra cu disperare. Incursiunile din 24 octombrie, ca şi încercările noastre de a străpunge dispozitivul inamic din faţa oraşului, au scos la iveală faptul că duşmanul se apăra ceva mai puternic pe direcţia de atac a Regimentului 36 infanterie, de la dreapta.

Pe terenul din marginea Careilor se găseau, în acele zile, multe, chiar foarte multe clăi de fîn. În faţa acestora, iar uneori chiar în clăi, inamicul îşi fixase locul armelor automate. Alte zeci de astfel de puncte de foc se aflau ascunse pe creasta de la sud-est de oraş, la cărămidărie şi pe linia ferată, în fîşia de atac a Regimentului 40 infanterie. Mi-am dat seama de sistemul de foc al inamicului, pentru că m-am urcat, la un moment dat, în turla clopotniţei Bisericii din Ghenci. De acolo vedeam ca-n palmă tot terenul din faţa Careilor. Descoperind, probabil, că noi ne-am fixat observatoarele în turla bisericii, artileria şi brandurile inamicului au început să execute trageri masive. Cîteva lovituri au căzut aproape de observatoarele noastre. Dîndu-ne seama că sîntem reperaţi, am luat măsurile ce se impuneau.

Cu toată tăria ei, poziţia duşmanului din faţa Careilor trebuia sfărîmată cît mai degrabă. În acest sens, comandantul Armatei 4 române a hotărît ca, în seara zilei de 24 octombrie, să-şi regrupeze forţele pentru a continua ofensiva în cursul nopţii. Corpul 6 armată urma să execute, cu majoritatea forţelor, o dublă învăluire a oraşului Carei, iar cu restul de forţe, să atace direct spre localitate.

O acţiune de întoarcere oarecum asemănătoare avea să fie executată şi de Corpul 2 armată, spre oraşul Satu Mare.

În jurul orei zero primesc ordin telefonic de la Corpul 6 armată, referitor la atacarea rezistenţelor inamice din oraşul Carei. Acţiunea urma să fie executată în cursul nopţii de 24 spre 25 octombrie, conform celor stabilite de eşalonul superior. Pe baza informaţiilor pe care le aveam despre inamic şi în urma constatărilor efecutate personal, în cursul zilei de 24 octombrie, de la observatorul instalat în turla Bisericii din Ghenci, m-am convins că singura acţiune care ar fi putut duce la rezultate decisive în privinţa eliberării oraşului era executarea unei manevre cu majoritatea forţelor pe la est, concomitent cu o fixare puternică de front şi o învăluire pe la vest, în legătură cu Divizia 18 infanterie.

Manevra trebuia sprijinită de artileria divizionară. Aceasta urma să intervină cu foc, pentru a-l împiedica pe duşman să contraatace.

Misiunea de a pătrunde pe la est de Carei şi de a încercui oraşul a fost încredinţată Regimentului 34 infanterie, aflat, pînă atunci, cu majoritatea forţelor, în rezervă. Regimentul 36 infanterie, de la dreapta, împreună cu Regimentul 40 infanterie, ambele aflate în primul eşalon, urmau să-l fixeze pe inamic de front. O parte din forţele Regimentului 40 infanterie trebuia să manevreze pe la stînga, în coordonare cu Divizia 18 infanterie.

Atacul a fost dezlănţuit în zorii zilei de 25 octombrie şi s-a extins pe întregul sector al diviziei noastre. Acţiunea a dat rezultatele aşteptate. Regimentul 34 infanterie s-a înfipt ca o pană în dispozitivul adversarului şi a pătruns în oraş pe la marginea sa de nord-est. În timp ce militarii din Regimentul 34 infanterie şi elemente din ,,40” curăţau oraşul de ultimele rămăşiţe fasciste, cîte un batalion din ,,36” şi din ,,40” au ocupat satele Cămin şi Urziceni, aşezări care se află aproape de frontiera româno-ungară. Primele trupe care au ajuns în centrul oraşului au înălţat, pe una dintre cele mai înalte clădiri, mîndrul drapel al Patriei noastre. Steagul Tricolor a fluturat ca un simbol al eliberării acelor meleaguri de sub cizma ocupanţilor fascişti.

Eliberarea oraşului Carei a constituit un mare succes al trupelor române. Deoarece localitatea fusese minată de fascişti, echipe de pionieri au intrat imediat în acţiune. Eele au deminat oraşul stradă cu stradă, casă cu casă. În această privinţă, de un real ajutor ne-a fost populaţia locală. Cînd au aflat că trupele române au pătruns în oraş, oamenii au ieşit de prin ascunzători, de prin pivniţe şi din adăposturi, întîmpindu-i cu urale pe eliberatori. Mulţi cetăţeni ne-au indicat punctele minate şi ne-au condus spre locurile în care se aciuaseră duşmanii. Unii localnici au acţionat, apoi, cot la cot cu ostaşii pentru deminarea oraşului, pentru înlăturarea ruinelor, pentru arestarea ultimilor fugari fascişti.

(va urma)

General-colonel (r) COSTIN IONAŞCU

(Text reprodus din volumul ,,Mărturia documentelor”)

COMENTARII DE LA CITITORI