La cea de-a 80-a aniversare a acordului de la München

in Polemici, controverse

Acum 80 de ani – la 30 septembrie 1938, în urma rezultatelor negocierilor cu participarea Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Italiei a fost semnat Acordul de la München, care „satisfăcea pretenţiile teritoriale ale Germaniei faţă de Cehoslovacia”. Acest eveniment a avut şi o poveste anterioară. Cu indulgenţa Londrei şi Parisului, Germania a efectuat remilitarizarea regiunii Renania (martie 1936) şi a ocupat Austria (Anschluss, martie 1938). Au fost încheiate alianţele agresive, germano-italiană şi germano-japoneză (axa „Berlin-Roma“ şi Pactul Anti-Comintern). Poziţia anglo-franceză a devenit una dintre principalele cauze pentru înfrîngerea Spaniei republicane în războiul civil din 1936-1939. cu sprijinul militar al Berlinului şi al Romei.

O alternativă la „pacificarea“ Germaniei naziste ar putea fi un sistem de securitate colectivă, pentru care a pledat URSS. În 1935, Guvernul sovietic a semnat tratate de asistenţă reciprocă cu Franţa şi Cehoslovacia, considerate ca bază a unui astfel de sistem. Totuşi, în conformitate cu tratatul sovieto-cehoslovac, URSS nu putea acorda asistenţă decît dacă Franţa şi-ar fi îndeplinit obligaţii similare. Astăzi, în România, mulţi cred că aşa-numitul „Dictat de la München“, din 1938, nu are nimic în comun cu istoria României. În realitate, lucrurile nu sînt chiar aşa. Deşi România nu a participat la Conferinţa de la München, nu a semnat Acordul de la München din 30 septembrie 1938, poziţia Bucureştiului în contextul evenimentelor menţionate, desigur, a fost luată în considerare nu numai de către participanţi direcţi, dar şi de alte state, ca să nu mai vorbim de conducerea cehoslovacă.

Istoria arată în mod convingător că chiar acordul de la München a deschis calea spre o agresiune ulterioară lui Hitler şi, în ceea ce priveşte România, la Arbitrajele de la Viena.

O şansă pierdută de a opri ascensiunea lui Hitler

Pe 29-30 septembrie 1938, la München, s-au desfăşurat negocieri între şefii de guverne din Marea Britanie, Franţa, Germania şi Italia – Chamberlain, Daladier, Hitler şi Mussolini. Principalul rezultat al acestor negocieri a fost decizia de a satisface cererile teritoriale ale Germaniei faţă de Cehoslovacia. Elaborata schemă diplomatică iniţiată de Hitler – care avea drept scop extinderea celui de-al treilea Reich şi revenirea Germaniei la statutul de mare putere europeană – s-a bucurat de un succes deplin. Fără a trage un foc de armă, Berlinul a primit regiunea sudetă, unde locuia circa un sfert din totalul populaţiei din Cehoslovacia (în principal – etnici germani) şi unde se afla localizată circa jumătate din industria grea a ţării. Dar chiar mai important a fost un alt aspect: „democraţiile occidentale“, reprezentate de Marea Britanie şi de Franţa, au recunoscut – de facto – nedreptatea impusă de sistemul Versailles-Washington privitor la noua ordine mondială, şi, în cele din urmă, au fost de acord cu revizuirea acestuia.

1938 a fost un an de cotitură în declanşarea celui de-al doilea război mondial. În martie, Germania îngloba fără oprelişti Austria şi devenise clar că nu se va opri aici. În directiva la planul „Grün“, din 30 mai 1938, Hitler afirma: „Decizia mea fermă este distrugerea Cehoslovaciei prin acţiuni militare în viitorul cel mai apropiat“. Însă poziţia Occidentului i-a permis, şi de data aceasta, să-şi atingă obiectivele fără luptă. Părea evident că revigorarea rapidă a puterii economice şi militare a Reichului, combinată cu ideologia nazistă şi cu politicile revanşarde ale conducerii sale, ameninţau în mod clar cu un nou conflict global cu consecinţe imprevizibile. Şi, cu toate acestea, guvernele de la Londra şi Paris erau încrezătoare că au un deplin control al situaţiei şi că sînt în continuare stăpîne pe situaţie. De aceea, iniţiativele unui „străin de clasă“ cum era Uniunea Sovietică, de a reduce expansiunea lui Hitler şi de a organiza un sistem de securitate pan-european, nu a stîrnit în rîndul guvernelor occidentale decît iritare. Politica de izolare a URSS şi „conciliatorismul“ faţă de Germania în detrimentul intereselor ţărilor mici au fost recunoscute drept singurele politici corecte – Cehoslovaciei fiindu-i atribuit statutul de „monedă de schimb“ în marele joc geopolitic.

Pretenţiile faţă de Cehoslovacia au fost exprimate pentru prima dată de Germania, în aprilie 1938, aproape imediat după Anschluss-ul Austriei. Berlinul s-a poziţionat ca apărător al populaţiei germane din regiunea Sudetă, insistînd asupra includerii acesteia în componenţa Reich-ului. După o serie de manevre diplomatice, pe 15 septembrie 1938, prim-ministrul britanic Neville Chamberlain s-a întîlnit la Berchtesgaden (în Alpii Bavarezi) cu Hitler, pe care l-a asigurat de angajamentul său în realizarea unei „apropieri germano-engleze“ şi s-a declarat gata de a satisface pretenţiile germane. Pe 22-23 septembrie, Chamberlain sa întîlnit din nou cu Hitler, de data aceasta în staţiunea Bad Godesberg, unde şi-a exprimat acordul său de principiu precum şi acordul Franţei aliate, faţă de poziţia germană cu privire la problema cehoslovacă. Cu toate acestea, „führer-ul poporului german“ a înaintat noi cereri prim-ministrului britanic. Ameninţînd cu folosirea forţei militare, nu a mai vrut „o consultare a voinţei poporului“ din regiunea sudetă, ci transferul imediat al teritoriilor aflate în dispută către Germania. De fapt, era un ultimatum.

În perioada 25-27 septembrie, „balanţa“ războiului şi a păcii continua să oscileze. Franţa, legată de Cehoslovacia prin tratatul din 1924, putea să-i acorde ajutor. În acest caz, Anglia nu mai putea rămîne deoparte. Intervenţia franceză ar fi implicat şi Uniunea Sovietică, ce semnase la Praga un Tratat de asistenţă mutuală (1935), în care era prevăzut că pentru intrarea în război condiţia necesară era implicarea părţii franceze. Într-o astfel de situaţie, Germania ar fi suferit o înfrîngere rapidă. Însă toate acestea, din păcate, nu s-au întîmplat.

Pe 27 septembrie, Hitler i-a trimis lui Chamberlain o scrisoare prin care şi-a declarat angajamentul de pace şi disponibilitatea de a garanta suveranitatea restului Cehoslovaciei. Acest mesaj a fost perceput de guvernul de la Londra ca fiind o manifestare de bun augur şi ca o dorinţă sinceră de a evita conflictul, britanicii plătind astfel cu interesele cehilor pentru propria lor pace a conştiinţei. Chamberlain a propus o conferinţă internaţională şi i-a cerut lui Mussolini să o organizeze. Hitler i-a invitat imediat la München pe conducătorii guvernelor Marii Britanii, Franţei şi Italiei. În acelaşi timp, nici URSS, şi nici chiar Cehoslovacia nu au fost invitate. În urma discuţiilor din 29-30 septembrie, Germania a primit regiunea Sudeţilor, pe care şi-o dorea şi unde au fost introduse trupe germane în intervalul 1-10 octombrie. În plus, guvernul cehoslovac trebuia să „soluţioneze în termen de trei luni problemele minorităţilor poloneze şi maghiare“. În practică, aceasta a condus la anexarea Sileziei (Teschen) de către Polonia, urmată de anexarea de către Ungaria a unor regiuni din sudul Slovaciei.

Pe 30 septembrie, Germania a semnat o declaraţie comună cu Anglia, prin care a fost declarată voinţa „celor două popoare de a nu mai purta război între ele“, şi de „a se consulta cu privire la aspectele de importanţă vitală pentru Marea Britanie şi Germania, pentru soluţionarea tuturor diferendelor, contribuind astfel la pacea în Europa. O declaraţie similară franco-germană a fost încheiată pe 6 decembrie. În cele din urmă, aceste documente s-au dovedit a nu avea nici o semnificaţie practică.

În martie 1939, Hitler încalcă aceste promisiuni făcute anterior pentru a suprima suveranitatea restului Cehoslovaciei, Republica Cehă fiind transformată într-un protectorat german – „Boemia şi Moravia“ – iar Slovacia primind din mîinile germanilor „independenţa“. Reacţia oficială a Marii Britanii şi a Franţei la aceste evenimente s-a redus la un protest formal. Mai rămăseseră doar cîteva luni pînă la declanşarea celui de-al doilea război mondial, care a adus suferinţă şi moarte pentru peste 60 de milioane de victime. Catastrofa iminentă ar fi putut fi împiedicată numai prin unitatea de acţiune dintre Marea Britanie, Franţa şi URSS. Însă, pentru aceasta, puterile occidentale ar fi trebuit să militeze cu fermitate pentru crearea unui sistem de securitate colectivă, promotorul căruia era Uniunea Sovietică.

Cu toate acestea, posibilitatea unificării eforturilor acestor ţări a fost considerată indezirabilă de către cercurile conducătoare din Marea Britanie şi Franţa. Pentru o alianţă anti-fascistă puternică era necesară atît încredere reciprocă între statele europene mari şi mici, bazată pe vechea regulă „Pacta sunt servanda“, cît şi disponibilitatea lor reală, cît mai curînd posibilă, pentru implementarea unei puternice forţe armate în cazul unui război cu Germania. Aceste condiţii erau absente în anii 1938-1939. Occidentul, neavînd încredere în URSS şi temîndu-se de „spectrul comunismului“, a preferat un fals compromis cu Hitler. Discriminarea internaţională a Uniunii Sovietice în perioada dintre primul şi cel de-al doilea război mondial a fost într-o anumită măsură consecinţa Marii Revoluţii Ruse din 1917, care a speriat foarte mult Occidentul. Dar, în acelaşi timp, a fost şi o continuare logică a politicii occidentale tradiţionale de a „restrînge“ şi de a slăbi Rusia. Această atitudine dictată de prejudecăţi i-a împiedicat pe liderii occidentali să recunoască ameninţarea reală, a contribuit la creşterea crizei şi nu a permis crearea unui sistem fiabil de securitate colectivă.

Poziţia auto-distructivă „fiecare pentru sine“, subestimarea absolut tragică a pericolului fascismului, incapacitatea de a-şi subordona propriile interese egoiste sarcinilor comune ale dezvoltării paşnice, dorinţa Angliei şi Franţei de a-şi rezolva problemele în detrimentul celorlalţi, a întărit poziţia Germaniei naziste şi a oferit condiţii favorabile pentru continuarea expansiunii. Lumea a plătit un preţ teribil pentru această greşeală.

N.V. Ilievsky,

Membru al Academiei Internaţionale de Ştiinţe Istorice şi Sociale, consilier al Academiei de Ştiinţe Naturale din Rusia

COMENTARII DE LA CITITORI