La Ciociara, în versiune săsească

in Lecturi la lumina ceaiului

În anul 2017, jurnalista clujeană Ruxandra Hurezean tipărea la Editura ,,Curtea Veche” un volumaş de nici 200 de pagini, intitulat ,,Criţ. Istoria, poveştile şi viaţa unui sat de saşi”. Cum spunea chiar autoarea, cartea aceasta, cuprinzînd mai ales confesiunile Sofiei Folberth, în vîrstă de 94 de ani, este rezultatul unui proiect finanţat de Fundaţia ,,Michael Schmidt”. Pentru cine n-a auzit încă de dumnealui, Michael Schmidt este un sas originar din satul Criţ (ger. Kreuz = cruce, ,,Crucea germană”) şi stabilit în Germania cu afaceri de succes. El şi-a propus să promoveze în spaţiul european valorile culturale săseşti, care s-au dezvoltat în acest sat (aflat pe Şoseaua Braşov-Sighişoara) laolaltă cu valorile culturale româneşti. Printre atîtea realizări lăudabile, merită să enumerăm: restaurarea orgii şi a Casei Parohiale din Criţ, după planurile iniţiale; finanţarea filmului ,,Orgile din Transilvania, o întoarcere în timp”; Festivalul anual ,,Săptămîna Haferland”.

Revenind la cartea Ruxandrei Hurezean, e de reţinut că nu ne aflăm în faţa unei monografii despre un sat. Ci aflăm povestea unei comunităţi văzută prin ochii Sofiei Folberth, la data conceperii cărţii, cea mai în vîrstă săsoaică din zonă, care trăieşte (trăia?) în Germania, dar, în fiecare primăvară vine (venea?) în satul natal. La Criţ, chiar şi acum, e o viaţă bine rînduită, bazată pe simplitatea, vrednicia şi curăţenia unor oameni din ce în ce mai puţini, care fac toate eforturile să nu dispară prea curînd în ceaţa istoriei. Multe dintre casele celor plecaţi sînt pustii şi te privesc prin ochii trişti ai ferestrelor sparte. În alte case s-au mutat ţiganii şi ungurii, grăbindu-se parcă să pună o barieră între civilizaţia de altădată şi vremurile cumplite de azi. Încă de la început, venerabila doamnă Folberth ţine morţiş să scoată în evidenţă (deh, patriotismul local) înaltele însuşiri ale saşilor în general şi ale saşilor criţeni în special: ,,În tot ce făceau, românii se luau după saşi, fie la învăţătură, fie la munca cîmpului. Dacă noi plecam la cosit, veneau şi ei. De aceea, saşii i-au primit pe români în satele lor cu braţele deschise, în semn de respect şi de preţuire”.

Puţină istorie credem că nu strică. Prima venire a saşilor în Transilvania s-a produs sub regele Andrei al II-lea al Ungariei, care în 1225 i-a izgonit pe teutoni, pretenţioşi şi puşi mereu pe harţă, şi i-a adus pe saşi. Scopul colonizării a fost mai mult de natură economică, vizînd extinderea practicării meşteşugurilor în Transilvania. Dar şi militară, avînd în vedere paza trecătorilor din Carpaţii Meridionali. Dacă se spune că saşii sînt de mai multe feluri, cei din Criţ şi din jurul Sibiului (înalţi, cu părul ondulat şi nepredispuşi la chelie) erau flamanzi proveniţi din Flandra, de prin părţile Luxemburgului de astăzi. Mulţi dintre ei se numeau Folberth şi s-au aşezat, cum am spus, pe valea dintre Braşov şi Sighişoara. Din satele săseşti ne-a parvenit şi cel mai vechi sistem de învăţămînt organizat pe teritoriul actual al României. Limba latină era foarte mult folosită, în administraţie, în biserică şi mai departe în universităţi. Din 1470, toţi băieţii saşi din Transilvania erau obligaţi să urmeze cele 4 clase primare.

Ce înseamnă să fii neamţ! Clădirea Primăriei din satul Criţ a fost ridicată în 1905. Avea parter şi un etaj. Primarul se alegea prin votul obştei şi, la instalare, era obligat să semneze un document prin care era de acord să garanteze cu averea proprie, dacă nu şi-ar fi îndeplinit promisiunile electorale şi dacă s-ar fi descoperit nereguli în timpul mandatului său, cu care să fie acoperite pagubele create. (Iohannis o fi semnat un astfel de document? Nici vorbă, fiindcă acest obiecei ticălos a fost abolit demult.) Primarul era retribuit cu o sumă oarecare. Şi încă ceva: era o mare onoare şi o fală să fie cineva ales… pompier. La saşi, primul băiat născut purta numele tatălui, iar prima fată, numele mamei.

Frau Sofia s-a născut în 1924 într-o familie înstărită de saşi credincioşi. În lunga ei viaţă, întinsă pe 3 generaţii, a cunoscut şi războiul, şi comunismul, şi realităţile sălbatice post-decembriste. ,,Eu am văzut prima maşină care a trecut prin satul nostru la vîrsta de 6 ani, îşi continuă ea mărturisirile. Era un autocamion. Ce tărăboi mai făcea şi ce praf lăsase în urmă. Tîrziu de tot, le-am povestit copiilor, şi nu le venea să creadă”. La 14 ani, Sofia a plecat la Bucureşti, să-şi caute un rost, căci la Criţ i se părea că atinge cerul cu mîna. A nimerit în casa unor industriaşi saşi, care au ajutat-o să-şi facă ,,ieşirea în lume”. Aşa era regula pe atunci. La 17 ani, cînd s-a întors acasă, l-a cunoscut pe Ernst Schmidt, un învăţător tînăr şi chipeş din Sighişoara. Natural, între ei s-a şi aprins o dragoste plină de năbădăi. Dar totul s-a năruit în ziua cînd a primit vestea că Ernst murise pe front. Nu ştim ce simte bătrîna cînd îl vede pe Ernst într-o fotografie îngălbenită de vreme, tînăr şi fericit, în timp ce ei îi vine să ascundă toate oglinzile din casă. Uneori, Sofia are şi momente de reflecţie: ,,Universul e plin de reţele, e o imensă pînză de păianjen. Există legături nevăzute între lucruri şi tot ce trebuie să se întîmple, se întîmplă”. În 1942, Sofia s-a angajat bucătăreasă la o unitate militară germană de lîngă Ploieşti. Lucrurile au mers şi mai bine, şi mai rău, căci războiul nu-ţi dă răgaz nici să respiri. Dar la 23 august 1944 nemţii s-au urcat într-un tren şi au plecat în Germania, luînd-o şi pe Sofia cu ei. Atunci s-a încurcat cu un ofiţer neamţ, Herbert Herkomen, de la care a avut o fetiţă, bineînţeles, tot Sofia. Cu greu şi după multe peripeţii, cele două au revenit la Criţ. Dar acasă se distrugea totul. Cîte umilinţe pe saşii din Transilvania! Ei erau flamanzi la origine,

n-aveau nici o treabă cu Hitler, de ce să plătească pentru el? ,,Ba nu, le întorceau vorba comuniştii români, îndemnaţi de comisarii ruşi, aţi luptat alături de nemţi, trebuie să plătiţi!” Dar românii n-au luptat alături de nemţi, ei de ce să nu plătească, exilaţi în URSS, la tăiatul pădurilor în Siberia sau în minele de cărbuni din Donbas? Sofia a stat în satul natal pînă în 1990, cînd fiica ei a chemat-o în Germania. Locuia la Dachau, lîngă München, avea 5 copii, şi cine era să o ajute? Dar, în fiecare vară, face ce face şi revine la Criţ, pînă la sosirea toamnei, şi locuieşte în vechea casă părintească. Se amestecă cu ungurii şi cu ţiganii de acolo, se ajută la lucratul grădinilor şi, măcar că are o vîrstă înaintată, simte că trăieşte cu adevărat. La Criţ, nu e ca la Dachau. Cîntă, dansează, ascultă manele, bea bere şi mănîncă mici.

PAUL SUDITU

P.S. – Cînd era copil, pe turla bisericii din sat se găsea un cocoş de tablă, pus acolo din vremuri străvechi. Iar cînd bătea vîntul, cocoşul se învîrtea şi arăta oamenilor cum va fi vremea. Cu alte cuvinte, făcea cam ce făcea pupăza lui Creangă. ,,Du-te, Sofia, şi vezi cum stă cocoşul pe biserică, zicea tata în fiecare dimineaţă.” Şi dacă şedea cu faţa spre sat, însemna că vremea va fi bună. Şi niciodată n-a minţit cocoşul acela. Aşa şedeau lucrurile cu prezicerea vremii la Criţ de la o zi la alta. Numai cu mersul vremurilor n-a ştiut cocoşul să facă vreo previziune. Şi ne-am tot gîndit: cu ce personaj literar seamănă destinul Sofiei Folberth? Pînă la urmă, am găsit; ea este Ciociara în versiunea săsească, opincăreasa, ţăranca din celebrul roman cu acelaşi nume, de Alberto Moravia, apărut în 1957. De frica bombardamentelor (sîntem în anii 1943-1944), ea şi fiica ei, Rosetta, au părăsit Roma şi s-au refugiat într-un sat din munţi, unde, în condiţii primitive, trăiesc cele mai cumplite experienţe de viaţă. Convieţuirea în condiţii barbare, împreună cu ţăranii locului, la care se adaugă refugiaţii, precum şi contactul cu trupele naziste în retragere şi cu armatele aliate le fac pe cele două femei să cunoască drama incredibilă a războiului. Portretizarea reuşită de Moravia capătă valori clasice: mediul sordid şi mai ales împrejurările date au făcut să iasă în evidenţă tipuri umane dintre cele mai respingătoare – burghezi, negustori, afacerişti, tot felul de refugiaţi cu trăsături grobiene.

Şi dacă tot am ajuns aici, s-ar cuveni să nu-l uităm nici pe Iohann Moritz (de fapt, Ion Moise), ţăran român din satul ardelenesc Fîntîna, un personaj plin de tragism, eroul principal din romanul ,,Ora 25”, de Constantin Virgil Gheorghiu (1965). Considerat de nemţi evreu, iar de evrei un evreu renegat sau chiar un creştin român, bietul om, purtat de tăvălugul măcelului, cutreieră Europa devastată de război şi trece prin toate nenorocirile holocaustului universal. Sofia Folberth, Cesira, Iohann Moritz (Ion Moise) – iată trei personaje cu acelaşi destin, aceleaşi speranţe, năruite de război, şi iarăşi alte speranţe.

COMENTARII DE LA CITITORI