La hotarul dintre viaţă şi moarte (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Copiii povestesc despre lumea de dincolo

Faptul că unii copii, chiar foarte mici, au experienţe de moarte clinică, zdruncină foarte serios scepticismul materialiştilor. Într-adevăr, ar fi absurd să-i acuzăm pe copii de proiecţii imaginative condiţionate de mediul social sau de delir indus de traume timpurii. De altfel, studiile au arătat cît este de redusă influenţa convingerilor existente în familie asupra conţinutului experienţelor de moarte clinică ale copiilor. Se pare că există un nucleu comun tuturor experienţelor de moarte clinică, ceea ce ne permite să presupunem că apare o puternică influenţă din partea inconştientului colectiv şi că s-a format un fel de arhetip al acestor experienţe. Cu alte cuvinte, există anumite structuri psiho-fiziologice formate înainte de naşterea noastră, pe care se grefează trăsături specifice propriei noastre personalităţi.

Cazuistica acestui fenomen dispune de mai puţine mărturii ale unor copii decît ale unor adulţi. Cu toate acestea, nu se poate spune că experienţele de moarte clinică ale copiilor sînt mai rare, ci din contră. Într-adevăr, în ceea ce priveşte relatările copiilor, trebuie întotdeauna să ţinem cont de bariera impusă de părinţii lor: noi nu putem afla despre aceste „trăiri“ decît în măsura în care copiii îndrăznesc să le relateze părinţilor, prietenilor sau psihologilor.

Experienţa lui Emanulelle: „divizare” şi „teletransport”

Cercetătoarea Evelyne-Sarah Mercier a avut ocazia să întîlnească părinţi care erau suficient de deschişi pentru a-şi lăsa copiii să se exprime liber. Astfel, ea a putut să discute cu Emmanuelle, o fetiţă de 12 ani, la 2 ani şi jumătate după producerea accidentului care i-a declanşat o experienţă de moarte clinică. Relatarea a apărut brusc, într-o atmosferă destinsă, pe cînd Emanuelle făcea baie, iar mama ei, Elisabeth, se spăla pe dinţi. Atunci, deodată, Emanuelle i-a spus mamei:

– Mămico, ştii, cînd eram în comă, am zburat prin aer. M-am întors pentru că ştiam că tu mă iubeşti.

– Cum adică te-ai întors? a spus Elisabeth uluită.

– Păi, dacă aş fi vrut, aş fi putut să nu mă întorc, adică să mor.

La vîrsta de 10 ani, Emmanuelle a avut un accident de maşină în momentul în care a încercat să traverseze strada în fugă pentru a o întîlni pe mama ei. Urmările accidentului au fost foarte grave: traumatism cranian, comă de gradul II, internare la secţia de reanimare. Apoi s-a constatat că micuţa intrase într-o stare de comă de gradul III. Şase zile mai tîrziu, a fost supusă unei intervenţii neurochirurgicale. Emanuelle este o fetiţă foarte simplă, puţin timidă, care nu înfloreşte lucrurile. Vorbele sale, stranii, dar pline de candoare, au un farmec aparte, care te face să izbucneşti în rîs. Ea nu spune decît ceea ce crede cu adevărat. Rîsul este singura ei replică faţă de aparenta enormitate a afirmaţiilor sale, dacă le evaluăm în spiritul raţionalist predominant în zilele noastre. Mama ei, Elisabeth, este psiholog. Ea i-a sugerat fetiţei să aştearnă în scris povestea experienţei pe care a trăit-o. Emmanuelle şi-a redactat cu grijă amintirile într-un caiet pe care şi-ar fi dorit să-l publice. El este dedicat „tuturor celor care au putut cunoaşte lumina”. Iată cîteva extrase din acest caiet: „În interiorul tuturor celor care mă priveau era întuneric beznă; cît despre mine, ce să mai vorbim! Zilele treceau, iar eu eram în continuare adormită, închisă. Mă trezeam, încetul cu încetul, iar medicii se simţeau mai puţin stresaţi. Atunci, parcă m-am «divizat», m-am înălţat şi m-am dus la capul patului meu, rămînînd, în continuare, întinsă. În acele clipe, lumina mă însoţea. Deşi am rămas în patul meu, m-am «divizat» şi am străbătut întregul spital: am trecut prin holuri, am coborît scările, am trecut prin faţa chioşcului de jucării. Am ieşit chiar şi pînă afară. Pare absurd, dar este adevărat! Este un noroc (dacă se poate spune aşa ceva) să fii în comă, pentru că atunci ştii tot ce gîndesc oamenii şi te simţi protejată în coconul alb de lumină. La şcoală, lumea îşi bate joc de mine şi mă face nebună din cauza acestui accident. Dacă voi credeţi acelaşi lucru despre mine, atunci închideţi acest caiet. Sper ca toţi oamenii care vor citi ceea ce am scris să trăiască ce am trăit eu (şi să scape cu viaţă, bineînţeles). Mulţumesc pentru răbdarea de a citi aceste rînduri şi de a reflecta la fiecare frază cu multă atenţie”.

Emmanuelle s-a întors pentru că ştia că astfel i-ar fi făcut plăcere mamei sale. Acum nu se mai teme de moarte, pentru că ştie că se va întîlni din nou „cu iepuraşul ei, cu bunica şi cu toţi cei dispăruţi”. Ea nu simte  că este aceeaşi ca cea dinainte de accident, deoarece „a cunoscut viaţa adevărată”, iar acum poate „să ghicească la ce se gîndesc oamenii”. Lumina nu se mai află la capătul unui tunel, ci în apropierea sa: „este un fel de lumină care vine nu se ştie de unde şi este foarte puternică, întocmai ca un soare, foarte frumos; ea mă ajută să mă trezesc, să merg pe calea cea bună. Am văzut-o înaintea ieşirii mele din corp. Era lîngă mine, dar, din cînd în cînd, dispărea”. În explicaţiile sale referitoare la decorporalizare, se simte influenţa condiţionărilor, dar se manifestă şi lipsa de surprindere faţă de o situaţie inedită: „M-am ridicat din pat aşa cum fac în fiecare dimineaţă, şi l-am împins pe un medic, făcîndu-l imbecil, căci ar fi putut să mă evite. Îmi spuneam în sinea mea: «Nici măcar nu m-a băgat în seamă!». Am „traversat“ corpul umor medici fără să simt nimic! Mi se părea normal să-i „traversez“! Cînd am ieşit din cameră, în lift, am văzut nişte medici cu o targă. Mi s-a făcut frică, pentru că ei nu mă puteau vedea. Nici în stradă oamenii nu mă vedeau, am crezut că sînt debili mintali. Apoi am înţeles că ei nu erau de vină, pentru că eu nu eram acolo, nu era decît conştiinţa mea. Nici acum nu reuşesc să-mi explic cum s-au petrecut lucrurile. M-am întors pentru că mi-a fost teamă să nu mor, simţeam că dacă m-aş fi îndepărtat prea mult, aş fi murit. Revenirea în corp a fost brutală, dintr-o dată. În această stare, eşti ca un fel de abur, dar, totuşi, ai impresia că ai un corp, ca o umbră. În avionul care mă transporta la Paris m-am «teletransportat» pînă în cabina de pilotaj.”

Despre starea de comă: „era cea mai completă seninătate; eşti liniştit şi fericit. Totul este perfect, ai scăpat de toate problemele. Ai impresia că ai putea face orice, chiar şi să sari pe fereastră. Eşti normal şi anormal, în acelaşi timp”.

Emmanuelle a avut anumite viziuni premonitorii: în timpul comei sale, survenite în oraşul Annecy, a ajuns într-o încăpere mobilată într-un fel foarte aparte. Această încăpere era cea în care, trei săptămîni mai tîrziu, la Paris, avea să urmeze o şedinţă de reeducare funcţională. În timpul în care a rămas în comă, a asistat la scene din Cartea egipteană a morţilor, pe care le-a recunoscut, mai tîrziu, la şcoală: cîntărirea sufletelor, monstrul care devora inima condamnaţilor etc.

(va urma)

YOGAESOTERIC

COMENTARII DE LA CITITORI