La hotarul dintre viaţã şi moarte (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Convingerile sale actuale sînt, uneori, identice cu cele ale altor subiecţi care au trãit acelaşi gen de experienţe: „rãzboiul este o prostie – eu visez o lume a întrajutorãrii; viaţa este o minune, nu trebuie sã o distrugem; dupã moarte, rãmîi aşa cum eşti, sufletul continuã sã trãiascã, nu mori niciodatã, eşti veşnic; moartea este viaţã, iar viaţa este moarte; dacã la naştere sufletul se agaţã de învelişul trupesc, la moarte el pãrãseşte un înveliş uzat; sufletul seamãnã cu primele imagini ecografice ale unui fetus – este ca un desen cu marker-ul pe un zid: spãlãrile succesive îl vor atenua, dar nu-l vor putea şterge niciodatã”.
Este greu de decelat cît din actualele convingeri ale fetiţei au fost moştenite din mediul familial. La 4 ani, ea avea deja vise premonitorii şi credea în lumile invizibile. Însã mama sa, Elisabeth, nu i-a spus nimic special în legãturã cu moartea. Este remarcabilã originalitatea anumitor imagini, sau a unor expresii, precum şi încadrarea lor într-un fond cultural comun. La fel ca şi în cazul altor mãrturii, aici nu ne putem baza decît pe propria intuiţie spiritualã.
Reacţiile copiilor faţã de experienţele
de moarte clinicã
Dupã ce a intervievat-o pe Emmanuelle, Evelyne-Sarah Mercier s-a îmbolnãvit grav şi, timp de şase luni, nu a mai putut comunica cu ea. Foarte dezamãgitã, Emmanuelle şi-a rupt caietul, pe care doamna Mercier apucase totuşi sã-l xerocopieze. Acest incident aratã cît de sensibili sînt subiecţii în privinţa atitudinii celorlalţi faţã de relatarea lor. A povesti înseamnã a-ţi deschide inima, este o dovadã de încredere, o situaţie delicatã. Dacã persoana respectivã simte cea mai micã umbrã de neîncredere sau de scepticism din partea interlocutorului, acest fapt îi poate cauza rãni sufleteşti profunde.
În funcţie de personalitatea lui, copilul poate adopta mai multe atitudini faţã de anturajul sãu:
– sã tacã, dar sã-şi pãstreze convingerea interioarã, dacã nu este destul de sigur şi dacã simte cã familia nu va accepta relatarea sa;
– sã vorbeascã spontan despre ea şi sã simtã fie cã este ascultat cu interes, fie cã i se impune o interpretare reducţionistã;
– sã accepte în universul sãu lãuntric convingerile celor apropiaţi şi sã-şi refuleze experienţa;
– este, de asemenea, posibil cazul contrar, în care copilul sã influenţeze, printr-un fel de propagare în exterior a experienţei sale, întregul anturaj, pãrinţii, prietenii, care încep sã manifeste o mai mare deschidere spiritualã.
Un caz de posibilã refulare este cel al lui Tony, care a trecut printr-o experienţã asemãnãtoare la vîrsta de 3 ani. La întoarcerea de la spital, el a povestit, printre altele, cã s-a întîlnit cu bunicul lui, care murise înainte de naşterea sa. În urma unor dificultãţi şcolare, a fost consiliat de un psiholog care, auzind aceastã poveste, i-a ordonat sã o uite, argumentînd cã ţinea de trecut, deci cã luase sfîrşit. Acum, micuţul nu-şi mai aduce aminte acea experienţã.
Din mãrturiile culese se desprinde destul de clar concluzia cã, în general, copiii care au avut experienţe de moarte clinicã preferã sã nu vorbeascã despre ele. Instinctiv, copilul urmãreşte sã-şi protejeze integritatea. La fel ca şi în cazul înzestrãrilor de facturã paranormalã, copilul înţelege cã este preferabil sã „rãmînã normal”. Adeseori, copiii reuşesc fie sã transpunã în cuvinte (dacã sînt prea mici sau prea inhibaţi), fie sã recunoascã faptul cã au trãit o experienţã de moarte clinicã, de-abia cu ocazia unor lecturi sau discuţii pe aceastã temã sau auzind relatarea unei experienţe similare. De exemplu, o femeie care a fost foarte bolnãvicioasã în copilãrie, avînd stãri frecvente de leşin, îşi aminteşte de o experienţã pe care a trãit-o la vîrsta de 6 ani: dupã ce a trecut printr-un fel de puţ, a avut senzaţia cã se aflã în apã, fãrã a fi însã deranjatã de acest lucru, dupã care a ajuns într-un peisaj neobişnuit de frumos, cu tot felul de obiecte insolite. Se simţea „nespus de fericitã”. Dupã ce a revenit, a devenit un obicei ca sã îşi examineze spatele în oglindã, aşteptîndu-se sã vadã crescîndu-i aripi. În mod indirect, prin acest simbol al zborului, înţelegem cã fetiţa a trãit o stare de decorporalizare. A fost necesarã apariţia a douã evenimente pentru ca sã înţeleagã ce i s-a petrecut: o nouã experienţã de moarte clinicã la vîrsta maturitãţii şi lectura cãrţilor lui Raymond Moody.

(va urma)
YOGAESOTERIC

COMENTARII DE LA CITITORI