LA JUBILEUL CELUI MAI BUN ZIAR DIN ROMÂNIA

in Editorial

Nu mi-au plăcut, niciodată, laudele. „Pe copii să-i săruţi numai în somn” – sună o zicală românească, pe care, într-un fel sau altul, o au şi alte popoare. Toată viaţa am fost exigent, în primul rînd cu mine. Cei care mă cunosc ştiu că am fost şi am rămas un perfecţionist. Acesta e unul dintre motivele pentru care m-a legat o prietenie atît de strînsă – şi de lungă durată – de Eugen Barbu. De nenumărate ori, marele scriitor mi-a povestit despre odiseea primei sale capodopere, „Groapa”. Pe scurt, el îmi spunea aşa: „Manuscrisul mi-a fost dat înapoi, de editură, de nu mai puţin de 12 ori. A 13-a oară mi-a fost acceptat, dar nu mai eram eu mulţumit.

Aşa că l-am retras şi am lucrat la el pînă cînd am considerat că e cea mai bună variantă”. Era în 1957. Rezultatul s-a văzut: o bijuterie. În 1982, cînd eu însumi am contribuit, decisiv, la tipărirea ediţiei jubiliare a „Gropii”, cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la ediţia princeps (Editura Eminescu, Ion Cristoiu realizînd un interviu cu mine, publicat la finalul cărţii) destinul a făcut să scriu, şi eu, un roman. Aveam un loc în planul Editurii Militare, ceea ce era o performanţă pentru acea vreme. Mă incita „Dulce ca mierea e glonţul patriei”, de Petru Popescu. Mai ales că ambii făcuserăm armata la aceeaşi Şcoală de Ofiţeri de Rezervă din Drumul Taberei (unde trăsese chiulul, ca un colivar neruşinat, circarul Mircea Diaconu). Am lucrat cam 1 an la roman. Aveam ce scrie, fiindcă trăisem experienţe bogate, mai ales erotice.

Într-o zi, i-am predat manuscrisul dactilo lui Eugen Barbu, pentru a-şi da cu părerea. Şi el îmi dăduse la lectură, cu 1 an înainte, manuscrisul romanului său „Săptămîna Nebunilor“. Trece o zi. Trec două zile. După aproape o săptămînă, aflîndu-mă în biroul Patronului, de la „Săptămîna”, acesta îmi spune: „Vadime, dacă ai nevoie de 30.000 de lei, poţi să publici cartea. Dar nu e de nivelul tău”. Atunci, pur şi simplu, am luat manuscrisul de pe birou, l-am rupt şi l-am aruncat la coş! Nea Jean a rămas ca la dentist: „Mă, băiete, aşa tare eşti tu? Nu mă aşteptam la reacţia asta! Hai să ne-mbătăm!”. Şi ne-am dus, mi se pare că la Mărul de Aur (local pe care eu aveam să-l salvez de la demolare, pe relaţia general Gh. Găinuşă – soţia sa, viceprim-ministru al Guvernului, Alexandrina Găinuşă).

Aşa era Eugen Barbu şi în ceea ce priveşte presa. El a debutat în „Fapta”, ziar al lui Mircea Damian. Prima publicaţie pe care a condus-o a fost „Luceafărul”, în 1962. Ulterior, a fost dat afară, dar apucase să înfiinţeze şi să conducă cel mai mare cenaclu literar, după Junimea – Nicolae Labiş. Acolo l-am cunoscut, în 1964. Plecam, seara, pe jos, de la liceul Sf. Sava (Nicolae Bălcescu) cu mai mulţi colegi: Sorin Roşca Stănescu, Carol Mălinescu, apoi Mircea Ciobanul (pictorul) şi Adrian Năstase. Acolo i-am văzut, pentru prima oară, pe Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Vintilă Ivănceanu, M.P. Paraschivescu, Al. Oprea, Ion Dodu Bălan, Constanţa Buzea, Dinu Săraru ş.a.

Ce focar cultural extraordinar a fost Cenaclul Labiş! Într-o epocă (1964-1968) în care plutea în văzduh un tonifiant aer de dezgheţ! Şi acolo, la prezidiul acelui club atît de select, Eugen Barbu era un profesionist desăvîrşit, nu făcea concesii superficialităţii, non-valorii.

Anii au trecut. În 1970, acel om hăituit, prigonit, vînat a primit revista „Săptămîna”, pe care a dus-o pe culmi nebănuite. Acolo mi-am făcut intrarea în presa, cu adevărat, mare. Cîte polemici literare! Ce studii de Istorie! Cîte cronici sportive! Am publicat, între 1976 şi 1989, mii de pagini, unele de un curaj nebun pentru acea epocă (de altfel, am şi fost interzis, de mai multe ori, de către cenzură). Pot spune că anii de colaborare cu Eugen Barbu au reprezentat o şcoală fantastică. Aşa că nu e de mirare că, în 8 iunie 1990, amîndoi am înfiinţat „România Mare”.

Ulterior, la mulţi ani de la dispariţia, prematură, a lui Eugen Barbu (măcinat de toţi pigmeii fără operă, de teapa lui Nicolae Manolescu), am înfiinţat şi un cotidian, „Tricolorul”. Acesta era, de altfel, visul amicului meu: un ziar, cu o cadenţă zilnică. Nu s-a putut atunci. Dar am putut eu, ulterior. Astăzi, acest ziar cu nume magnific a ajuns la Nr. 3.000, în al X-lea an de existenţă. Ce-aş putea să spun? Doar atît: mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat forţa să-l editez, într-o vreme în care dispar publicaţiile, una după alta. Unde sînt „Expres”, „Baricada”, „Cronica Română”, „Europa“, „Expres Magazin“, „Scînteia Tineretului”, „Ziua”, „Gîndul”, „Cuvîntul“, „Cotidianul”, „Curentul”, „Can-Can” şi atîtea altele? Pierdute sînt, în neagra veşnicie. Dar „Tricolorul” flutură falnic, pe cupola presei române, de un deceniu întreg. Apare tot mai greu, fac sacrificii imense pentru a-l edita, pentru a plăti hîrtia, tipografia, salariile, utilităţile – dar merită! Rezultatul e grandios. Numai asta dacă ar fi – tenacitatea mea de a scoate două publicaţii pe aceste vremuri de criză – şi toţi ar trebui să priceapă cîtă seriozitate pun în tot ceea ce fac. Mai mult ca sigur că, în bibliotecile viitorului, colecţiile de „România Mare” şi „Tricolorul” vor reprezenta cele mai fidele mărturii ale acestei epoci…

Corneliu Vadim Tudor

16 iunie 2014

COMENTARII DE LA CITITORI