La moartea lui Traian

in Lecturi la lumina ceaiului

Motto: „Nici un trandafir fără spini“.

 

Mai bine de 17 ani mi-am dorit să-l văd. Emigrase în 1979. Şi el s-a străduit în acest sens, depunînd, în numele meu, un dosar, în atenţia senatorului american Henry Jackson, ca să pot emigra. Dumnezeu a vrut să ne îndeplinească dorinţa şi, iată că, într-un final, s-a ivit oportunitatea unei curse de weekend, cu liniile aeriene Continental, la un preţ de chilipir, de numai 140 de dolari, distanţa Chicago-New York fiind de 1.200 de km. M-a aşteptat, emoţionat, pe Marele Aeroport Newark. Acea cursă s-a desfăşurat pe parcursul a 3 zile – 28, 29 şi 30 aprilie 1996. Cît timp am stat la New York, luam masa, pe sistemul „împinge tava“, la parterul hotelului în care locuia. „Alege ce vrei şi cît vrei, fiindcă aici, în America, mîncarea e ieftină – 20% din salariu“ – îmi spunea, rîzînd. Ne aşezam la masă, şi începea să ia şniţele din farfuria lui şi să le pună în farfuria mea. „Ce faci? Am destul!“. „Nu-i nimic – îmi replica el -, eu nu am voie să mînînc prea mult!“. Acesta era bunul meu prieten, dr. Traian Andreescu, din Vaideeni, judeţul Vîlcea.

În acele zile, a fost obsedat de o întîmplare. Fusese la o prezicătoare, care i-a spus că nu va supravieţui anului 2000. Aşa a şi fost. S-a stins din viaţă la 19 august 2000, în urma unui accident stupid. Era aşa de convins că i s-a spus adevărul, încît repeta, încontinuu: „Mai am de trăit doar 4 ani!“.

Traian a fost cel de-al doilea bun prieten al meu. De primul, avocatul Mac Constantinescu, m-am despărţit în Lagărul de la Periprava, în 1962, el plecînd prin transfer. Eu mă aflam în spitalul de la Chilia Veche. De atunci nu ne-am mai văzut, iar, apoi, din cauza Securităţii, după 1964 nu am mai putut lua legătura.

În fiecare an, de Paşte şi de Crăciun, Traian îmi trimitea cîte o vedere din lumea liberă. Şi, astfel, pătrundea o rază de lumină în bezna vieţii mele. Din cele 34 de vederi trimise, securiştii au oprit 4 – probabil le-a plăcut peisajul de pe verso. Citez unul dintre texte, care parafraza inscripţia de pe soclul Statuii Libertăţii, unde am avut bucuria să urc şi eu: „Lăsaţi-i să vină la mine pe toţi cei pe care voi nu-i mai vreţi…“. Traian continua: „Recurg la resursele mele poetice, pentru a vă transmite salutul meu, cu o dragoste mai puternică decît cuvintele şi cu o durere mai adîncă decît lacrimile“. Cînd pierzi aşa un prieten, suferi cumplit!

Ion Baurceanu

 

P.S.: În 1976, a început un nou val de anchete. Treceam pe la Traian, să mă plîng. Şi el a fost anchetat atunci. Fiind iniţiat în astfel de probleme, îi era frică să nu obosesc, să nu mă înfrîngă bestiile Securităţii. Îmi spunea, adesea: „Nu-mi plac desele tale chemări la Securitate“. M-a întristat această aserţiune, la care i-am răspuns: „Cînd toţi românii vor ajunge delatori, cînd te vei îndoi pînă şi de tine însuţi, eu tot nu voi fi unul dintre ei“.

COMENTARII DE LA CITITORI