La statuia lui Eminescu

in Alte știri

 

 

Pădure! Ningi cîteva frunze

Pe fruntea-i de aramă rece.

Tu, ce rămîi nepieritoare

Ca geniul lui, cînd totul trece!

 

Zi vîntului să-i cînte doine

De dragoste, sau haiduceşti,

Poetului ce-a fost mîndria

Gîndirii noastre româneşti.

 

Şi glasul lui să fie dulce…

Măcar în lumea nefiinţei,

Să-şi uite lungile lui chinuri,

Acest poet al suferinţei.

 

Natura, cel puţin mai blîndă

Cu umbra tragică să fie

Acelui ce-n eterne versuri

A prins eterna poezie!

 

Şi stelele din golul serii

Picînd în jurul lui scîntei,

Să-i pară că iubirea moartă

Îl mîngîie cu ochii ei!

 

Iar cînd în serile de toamnă

Va răsări dintre poteci

Bălaia inimii lui doamnă,

Cu mîini subţiri şi braţe reci,

 

În ora tainică şi gravă

Cînd ceaţa scutură veşmîntu-i

Şi Luna-n cimitir veghează,

În loc de candelă, mormîntu-i;

 

Pe cînd o trestie, un nufăr,

Un tei – aminte-aducător –

Înţelegînd poate ce sufăr

Poeţii mari în viaţa lor…

 

Privindu-i chipul între frunze,

Vrăjit de-al bronzului veşmînt

Şi întrebînd miraţi ce cată

Sub Lună, morţii din mormînt…

 

Atunci, în nopţile albastre

Cînd lumea uită şi petrece…

Luceafărul o să-l privească

Cum stă ,,nemuritor şi rece!”.

CINCINAT PAVELESCU (1934)

COMENTARII DE LA CITITORI