La vînătoare cu Nicolae Ceauşescu (1)

in Așa vă place istoria

 

 

În Munţii Buzăului, la Siriu, în mai multe rînduri, am admirat un pogon de cer, care, de o bună bucată de vreme este reflectat în luciul lacului format prin strîngerea în chingi a furiosului rîu, de la care-şi trag numele municipiul şi judeţul. Zilele senine cu soare, dar şi nopţile cu lună, luceferi şi stele sînt, aici, superbe. Am privit pogonul de cer de la Siriu şi în dimineaţa zilei de Crăciun a anului 1976. Razele soarelui se strecurau pe furiş printre vîrfurile secularilor brazi şi stejari. Am urcat apoi într-un autoturism cu două diferenţiale şi ne-am îndreptat, pe drumul forestier, spre cabana vînătorilor, acolo unde urma să aterizeze elicopterul prezidenţial.

După observaţiile pe care le făcuseră şeful Ocolului silvic şi inginerii Drăgulinescu şi Negulescu, de la judeţ, cu o exactitate de ceasornic, în fiecare zi, între orele 12,30 şi 13 venea la „nadă“ o namilă de urs pe care, pentru siguranţa informaţiei, o văzusem şi eu cu cîteva zile mai înainte.

Atunci, cei care mă însoţeau mă asiguraseră că „tovarăşul va fi foarte mulţumit pentru că, în mod cert, ursul este unul de medalie de aur cu felicitări“.

Elicopterul care-l aducea pe preşedintele Nicolae Ceauşescu a sosit la timp. Oaspetele era vesel, ne-a salutat şi a fost condus la stand. Dintr-un observator apropiat priveam, şi noi, spectacolul. La un moment dat, şeful Ocolului silvic, stupefiat, mi-a şoptit: „Nu este ursul pe care-l aşteaptă şeful!“. Inginerul Drăgulinescu, care-l însoţea în stand, n-a apucat să-l prevină pe preşedinte că vin mai mulţi urşi, unii mai mari, alţii mai mici. Avid după vînat, Nicolae Ceauşescu, dintr-un singur foc, a dat ursul peste cap. Înmărmurit, şeful silviculturii buzoiene l-a rugat pe oaspete să mai aştepte cîteva minute, „fiindcă trebuie să apară şi ursul cel mare“.

Şi, într-adevăr, după un sfert de oră, a venit la nadă un uriaş, de dimensiuni rar întîlnite. Două focuri de armă, şi namila s-a prăvălit la pămînt, nemaiapucînd nici măcar să-şi întindă labele la halca de carne proaspătă care i se pregătise.

După ce a admirat trofeul şi a dat indicaţii cum să fie întinsă şi conservată blana, satisfăcut de izbîndă, şeful Statului a acceptat să stea cu noi la o gustare cu sarmale şi cîrnaţi. Deh, ca de Crăciun! La o ţuică fiartă şi un pahar de vin, a fost pus la cale programul pentru a doua zi, la care urmau să participe şi alţi demnitari. Şeful vînătorii pe ţară l-a informat prompt pe Ceauşescu:

– Vă propunem o vînătoare la fazani, undeva, într-o zonă apropiată de Bucureşti.

– Nu. Nu vreau la fazani. Zgomotul şi zborul lor mă obosesc şi şi-aşa sînt eu destul de obosit. Aş vrea tot la vînat mare, în pădure, unde, aşteptînd, am posibilitatea să mă şi odihnesc – a fost replica preşedintelui ţării.

Cu verva-i caracteristică, ing. Drăgulinescu – bucuros de succesul şefului Statului, care-l felicitase – fără să-l mai consulte pe primul-secretar al judeţului, a venit cu propunerea:

– Avem noi, la Tisău, un fond de vînătoare cu mistreţi, fond pe care l-am pus sub observaţie şi pe care-l păstrăm pentru dvs. de cîţiva ani.

– Da. Venim la mistreţi, a fost răspunsul lui Nicolae Ceauşescu. Luaţi măsuri şi anunţaţi-i şi pe ceilalţi din conducere, care ştiţi că sînt vînători ori amatori, cei care erau programaţi să meargă la vînătoarea de fazani.

Înainte de a ne despărţi, preşedintele ţării a privit încă o dată cei 2 urşi care fuseseră aduşi pe poiana din faţa cabanei, i-a admirat – era destul de mare şi primul animal pe care-l ochise – s-a fotografiat lîngă trofee, mulţumit, cu zîmbetul pe buze. Apoi şi-a luat la revedere de la noi şi s-a urcat în elicopter. Aparatul s-a înălţat uşor şi şi-a luat zborul peste Munţii Buzăului.

Noi, cei de la judeţ, în semn de respect, am stat pe loc, i-am făcut cu mîna şi am urmărit elicopterul pînă s-a pierdut în zare. Starea euforică era prea mare şi n-a mai fost vreme de observaţii cu privire la propunerea lui Drăgulinescu. Intrasem deja în alertă pentru pregătirea vînătorii, care urma să se desfăşoare în cea de-a doua zi de Crăciun.

Cum spuneam, după ce am schimbat cîteva cuvinte, am intrat cu toţii în alertă, pentru că vînătoarea de la Tisău era mult mai grea şi mai complexă, ca să nu spun chiar mult mai complicată. Pe loc, fără să mai intrăm în cabana de vînătoare, au fost fixate cîteva sarcini care, prin staţia de emisie-recepţie de pe autoturismul primului-secretar, au fost comunicate ofiţerului de serviciu de la judeţ. Noi ne-am deplasat la faţa locului, la Tisău, unde am schiţat planul de acţiune: mobilizarea generală a pădurarilor şi vînătorilor, din judeţ, care alcătuiau echipa de şoc a gonacilor, pentru ca mistreţii să fie aduşi în bătaia puştii vînătorilor; stabilirea mijloacelor de transport pe trasee, a punctului de întîlnire pentru personalul necesar şi instruirea acestuia; fixarea locului de aterizare a elicopterelor – a celui prezidenţial şi a celui care-i aducea pe ceilalţi oaspeţi de la Bucureşti; asigurarea autoturismelor şi a microbuzelor pentru deplasarea oaspeţilor pînă în apropierea standurilor. Nu trebuiau mobilizate prea multe mijloace de transport, pentru a nu-l supăra pe tovarăşul…

Şi totuşi, văzînd cît de complicate sînt treburile pentru organizarea acestei acţiuni, de gradul zero, mai-marele judeţului, Tudor Postelnicu, l-a admonestat, cu un zîmbet mînzesc, pe şeful Direcţiei Silvice, pentru faptul că nu îl consultase şi i-o luase înainte cu propunerea, deşi posbilitatea de a se revedea cu şeful partidului şi al Statului, a doua zi, îi surîdea. Şi asta, mai ales că urma să sosească şi Nicuşor, pe care Postelnicu îl cultiva şi îl curta, ştiind că acesta are un cuvînt greu de spus în faţa părinţilor săi şi, în special, a mamei, care se ocupa de cadre. Relaţiile dintre ei se statorniciseră în vremea cînd Nicuşor îşi satisfăcea stagiul militar la Şcoala de ofiţeri de aviaţie de la Bobocu.

Şi acum, cînd retranscriu aceste însemnări, mă cuprind fiorii. Pe umerii noştri, ai celor care lucrau în conducerea judeţului, apăsa o mare răspundere. Acţionînd cu calm, deşi toţi aveam nervii întinşi la maximum, pînă dincolo de miezul nopţii am reuşit să punem totul la punct, am organizat întreaga acţiune cu sarcini precise, la milimetru şi la minut. Este drept că, încă din cursul serii şi, apoi, de la primele ore ale dimineţii, ne-au fost trimise forţe de specialitate, calificate în astfel de acţiuni, de la Bucureşti, inclusiv pentru pregătirea gustărilor de la începutul şi de la sfîrşitul vînătorii.

Cunoşteam bine fondul de vînătoare de la Tisău încă de pe vremea cînd se afla sub tutela Regiunii Ploieşti. Era zona preferată a primului-secretar al regiunii, Dumitru Balalia, un om cumpătat, care se distingea printr-un calm englezesc. Cu o astfel de atitudine a tratat şi accidentul care avusese loc la o vînătoare organizată, cînd un mistreţ solitar a spintecat pulpa piciorului unui pădurar. Pentru a se acoperi accidentul şi a nu se face prea multă vîlvă, omul care se ocupa de problemele de propagandă la nivel regional, dar şi de sectorul sanitar, devenit, la reîmpărţirea administrativ-teritorială a ţării din 1968, prim-secretar al judeţului Buzău, a luat măsurile de rigoare. Astfel, s-a îngrijit ca victima să fie internată la cel mai bun spital din Ploieşti, care era condus de un mare chirurg, dr. Aurel Bidulescu. Pentru a se convinge că totul este în ordine, din două în două zile, „propagandistul“ îl vizita pe pacient, ducîndu-i lămîi şi portocale, fructe care, trebuie spus, nu se prea găseau la orice magazin.

După anul 1968, lucrînd la Buzău, am luat parte la mai multe vînători organizate pentru o serie de înalţi demnitari – Constantin Pîrvulescu (acesta a spart termosul în care-i pusesem vin fiert, astfel încît să suporte mai uşor frigul), Chivu Stoica, Ioan Ursu, Petre Blajovici ş.a. Fondul forestier era, şi atunci, ca şi acum, unul bogat şi pitoresc, alcătuit din fagi şi stejari falnici, care asigurau hrană din belşug pentru vînat. De mai bine de 4 ani nu mai pătrunsese acolo nici picior de vînător. Pădurarii supravegheau zona şi făceau inventarul vînatului. Mistreţii se înmulţiseră. Oamenii din partea locului, la fiecare şedinţă, dar şi prin scrisori, se plîngeau că mistreţii şi căprioarele le dijmuiesc recoltele de porumb şi de cartofi. Deci, vînătoarea era binevenită, chiar salutată de localnicii de pe Valea Tisăului.

A doua zi de Crăciun ne aflam la datorie. Vremea se anunţa favorabilă. Dis-de-dimineaţă, la mare înălţime, au fost făcute două sondaje aviatice, care au demonstrat că elicopterele pot zbura. Aşa s-a şi întîmplat. Acestea au sosit la timp, în punctele fixate. A aterizat mai întîi elicopterul cel mare, în care se aflau oaspeţii, invitaţi ai preşedintelui: înalţi demnitari de partid şi de Stat. A sosit, apoi, elicopterul prezidenţial. După prezentarea raportului şi servirea unei gustări de dimineaţă, stropită cu ţuică fiartă, toţi vînătorii au fost rînduiţi la standuri. Am stat, împreună cu Gheorghe Pană, în apropiere de Paul Niculescu-Mizil. Ambii mă sfătuiseră să le atragem atenţia vînătorilor noştri, şi chiar şi oaspeţilor, să nu deschidă focul „pînă nu trage şeful, adică preşedintele“. I-am întrebat: „Dar dacă trage mai întîi Nicuşor, se întîmplă ceva?“. Au dat din umeri, lăsînd să se înţeleagă că ,,el ştie lecţia” şi că, la urma urmei, este treaba lui, pentru că sînt din familie. În paranteză fie spus, nu prea cred că Nicuşor avea cum să vadă cătarea pentru a ochi vînatul, deoarece, chiar de la coborîrea din elicopter, mi s-a părut că-i străluceau ochii şi că era cam „obosit“. Cu toate acestea, fiind în vervă, mai-marele judeţului a avut grijă să-i paseze, pe şest, o butelcă de „Ballantines, Finest Scotch Whisky“, din care Nicuşor a început să soarbă pînă să ajungă în stand, astfel că, în mod sigur, vedea mai mult decît dublu. Aveam să ne convingem de acest lucru şi la sfîrşitul vînătorii, fapt pentru care „ăl bătrîn“ – ,,moşul”, cum i-a zis Nicuşor – s-a supărat foc pe el şi l-a trimis, cu însoţitorul, la elicopter.

Gonacii, care trebuiau să sperie vînatul, mînîndu-l spre puştile vînătorilor, se auzeau tot mai aproape. Trecuse mai bine de o oră şi mistreţii nu apăreau la orizont. N-a apărut nici măcar vreunul rebel, ori rătăcit de turmă. Văzîndu-mă îngrijorat, Gheorghe Pană mi-a şoptit: „Aţi încurcat-o!“. Apoi, în glumă: „Vă scot eu din încurcătură la masa vînătorească; o să-i spun şefului că, prin faţa noastră, pe vale, a trecut un mistreţ cît uşa unei magazii…“. La un moment dat, am auzit, în sfîrşit, un foc de armă. Detunătura a venit din zona în care se afla Nicolae Ceauşescu. Ca să ne scoată din încurcătură, Gheorghe Pană a rostit cu voce tare ceea ce îmi şoptise mai devreme. I s-a răspuns că bubuitura „este vînătorească“. Şi, totuşi, de ce n-au venit mistreţii? Aveam să aflăm după o minuţioasă anchetă, efectuată de specialişti în materie de vînătoare: „Bătaia oarbă a fost făcută mult prea devreme, şi mistreţii au trecut în turmă, pe o vale, înainte ca vînătorii să se instaleze în standurile rezervate…“.

Revenind la finalul celei de a doua zile de Crăciun, mi s-a părut important faptul că vînătorul ,,numărul unu” s-a supărat pe Nicuşor, din pricină că acesta se ameţise, şi, de aceea, aşa cum am spus, îl trimisese cu însoţitorul la elicopter. După felul în care ne-a vorbit, am tras concluzia că şeful Statului nu este supărat pe noi. Am aflat şi motivul: împuşcase o pisică sălbatică, de o frumuseţe rară. Încîntat de trofeu, i-a ordonat aghiotantului: „O duceţi la împăiat şi, după aceea, mi-o aduceţi la domiciliu. Este primul exemplar de acest fel. Am împuşcat animale din toate speciile de vînat, numai pisică sălbatică nu. Aveţi grijă s-o împăieze cît mai bine“.

* * *

…Început de octombrie 1977. Primul-secretar al Comitetului Judeţean de Partid şi preşedinte al Consiliului Popular, Tudor Postelnicu, se afla, în delegaţie, în Uniunea Sovietică. Îl lăsase la comandă pe Ion Antonică, pentru că, deşi nu-l prea înghiţea – din pricina unei poveşti legate de vinul pe care i-l solicita adesea, de la diverse crame, pentru arbitrii de fotbal – era membru supleant al Comitetului Central al partidului. Înainte de plecare, la o cafea, între patru ochi, Tudor Postelnicu mi-a zis: „Ai dumneata grijă aici, fiindcă eşti cel mai vechi membru al organizaţiei. Din informaţiile pe care le am, este posibil să avem o vizită la nivel înalt. Tovarăşul şi-a manifestat dorinţa de a veni cu un oaspete străin la vînătoare de urşi, la Gura Teghii. În această situaţie, s-ar putea să-mi scurtez şederea la ruşi. Dar, cum dumneata eşti deputat şi răspunzi de zonă, ai grijă să fie totul în ordine. Îl trimiţi acolo, din vreme, şi pe Gică (este vorba de primul-vicepreşedinte Gheorghe Bobocea – n.a.), să ia măsuri pentru amenajarea drumurilor, curăţarea poienilor, scoaterea copacilor căzuţi… într-un cuvînt, să facă ordine, să fie totul oglindă“.

De la Centru a fost confirmată venirea oaspeţilor – Nicolae Ceauşescu şi omologul său din Polonia, Edward Gierek. Am purces la pregătirile de rigoare. Între timp, sosiseră de la Centru, pentru recunoaşterea terenului, cei care asigurau securitatea oaspeţilor. Împreună cu Ion Antonică, Gheorghe Bobocea şi cu directorul Silviculturii, aceştia s-au deplasat la faţa locului, în Munţii Buzăului, în zona unde urma să aterizeze elicopterele. Gică era responsabil cu „spatele“. El s-a ocupat de organizarea mesei vînătoreşti, într-un loc pitoresc.

Tîrziu, în seara zilei de 1 octombrie, Tudor Postelnicu m-a anunţat, prin telefon, că va sosi la Buzău după miezul nopţii şi că vom pleca împreună, în zori, spre Gura Teghii. L-am asigurat că totul este în ordine. În noaptea respectivă, am dormit „iepureşte“. Licărirea zorilor ne chema la drum. Aveam de parcurs aproape 100 de km. La momentul aterizării elicopterelor, trebuia să fim la post. Împreună cu „pilotul“ autoturismului Volga M-24 la volan, şi avîndu-l alături pe Tudor Postelnicu, care, de oboseală, aţipea, din cînd în cînd, pe umărul meu, am ajuns cu bine la poalele pantei, unde ne aştepta şi Gică, pentru a ne mai da unele informaţii. De aici nu se mai putea înainta cu autoturismul, chiar dacă era vorba de o maşină de teren. Pînă la poiana alpină unde aterizau elicopterele, deplasarea se făcea pe jos, pe o cărare şerpuită. Şi era o bucată de drum destul de lungă de parcurs. Zgomotul elicopterelor se auzea în văzduh tot mai accentuat. Greoi şi obosit, primul-secretar gîfîia. Dificil era drumul şi pentru Gheorghe Bobocea, care era un ins destul de dolofan. Ca să fie prezenţi la locul de aterizare măcar 2 oameni din conducerea judeţului, mi s-a făcut semn să mă apropii în grabă, aşa că am întins pasul. Antonică era acolo, împreună cu directorul Silviculturii. A aterizat, mai întîi, elicopterul mare, la bordul căruia se aflau demnitarii care-i însoţeau pe cei 2 şefi de partide, fotoreporterii şi ziariştii de protocol. Ştefan Andrei mi-a dat bineţe şi, puţin cam îngrijorat, m-a întrebat: „Ce-i cu Postelnicu? N-a sosit aseară?“. „Ba da“, i-am răspuns şi am arătat înspre cele două mogîldeţe care înfruntau înălţimea muntelui, înaintînd spre pisc asemenea unor adevăraţi temerari. Spre bucuria noastră şi a lor, elicopterul prezidenţial a mai făcut un ocol deasupra muntelui, prilej, pentru ocupanţii aparatului, de a admira peisajul şi, pentru pilot, de a identifica locul de aterizare cu maximă precizie. Cu greu, gîfîind şi asudaţi de parcă ar fi ieşit din saună, au ajuns pe pisc şi cei doi: Tudor Postelnicu şi Gheorghe Bobocea. În momentul în care s-au oprit elicele elicopterului şi au coborît înalţii oaspeţi – Nicolae Ceauşescu şi Edward Gierek -, la dreapta şi la stînga noastră s-au aliniat T.P. şi G.B. După raport şi prezentările oficiale, totul s-a terminat cu bine. După care, în mod firesc, vînătorii şi-au ocupat locurile indicate, în aşteptarea vînatului…

(va urma)

LAZĂR BĂCIUCU

COMENTARII DE LA CITITORI