La vînătoare cu Nicolae Ceauşescu (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Ziua de 2 octombrie 1977 s-a dovedit a fi, încă din zori, cu adevărat splendidă, cu soare mult, o zi numai bună de plajă. Masa vînătorească era pregătită ca la carte; artiştii ansamblului „Doruleţul“ – solişti vocali şi instrumentişti – repetau de mama-focului toate melodiile care, aflasem de la Ştefan Andrei, ştiam că le plac „tovarăşului şi tovarăşei“. În timp ce vînătoarea se apropia de sfîrşit, de la Sinaia a decolat elicopterul în care se aflau soţiile celor doi înalţi demnitari. Aveam dispoziţie de la primul-secretar să le întîmpin la aterizare. Atunci m-am confruntat pentru prima dată cu generalul Iulian Vlad, care mi-a spus că „de primirea tovarăşelor ne ocupăm noi“. I-am replicat: „Dvs. vă ocupaţi de asigurarea securităţii, eu le primesc şi le salut oficial, în calitate de gazdă…“. Vocea generalului s-a volatilizat… Un om înţelept. Oficiile de protocol au decurs după regulile cele mai înalte. Discutînd cu cele două „blonde“, una – a noastră – mai înaltă, celalaltă mai bondoacă, am ajuns în apropiere de locul unde urma să se desfăşoare ceremonialul vînătoresc. Cei doi mari vînători, avînd pe chip un zîmbet de satisfacţie, s-au apropiat de noi. Între timp a sosit şi prada. Nicolae Ceauşescu pusese la pămînt 5 urşi, iar Gierek doborîse 3. Aşa cum e firesc, la vînătoare se fac şi glume. Unuia dintre însoţitorii lui Gierek i-a ieşit porumbelul din gură: „Nu vreau să fiu rău, nu ştiu dacă şeful dvs. a fost «ajutat», ori nu, dar al nostru sigur a fost…“.

Era ora amiezii. Soarele strălucea puternic. Razele lui se revărsau peste pădurea multicoloră şi peste şanţul rotund, care înconjura masa vînătorească. În centrul acesteia, sub jar, erau învîrtiţi doi batali. Carnea lor începuse să se rumenească şi răspîndea în văzduh un miros deosebit de plăcut. Oaspeţii s-au aşezat la masă, fiecare fiind condus la locul stabilit de către şeful de protocol. Ne-am aşezat pe snopi din paie de grîu, care fuseseră acoperiţi cu foi de cort. S-a toastat în cinstea vînătorilor de prim-rang. La toastul lui Nicolae Ceauşescu a răspuns oaspetele polonez care, pentru a-l flata, a recunoscut faptul că acesta reuşise să-l întreacă: „Scorul, a spus Gierek, a fost de 5-3 în favoarea tovarăşului Ceauşescu… A ochit mai repede şi mai bine. Eu n-am putut să împuşc toţi urşii care mi-au trecut prin faţă…“. Vesel, jovial, Nicolae Ceauşescu i-a replicat: „Vă bat la fund pe toţi. La o vînătoare cu Tito, scorul a fost de 8-1 pentru mine…“.

S-au ciocnit mai multe pahare cu vin de Pietroasa, astfel că discuţiile s-au încins. Ştefan Andrei, alături de care stăteam, m-a îndemnat să dau semnalul că e momentul să intre în acţiune artiştii. Prestaţia lor a fost aplaudată călduros şi s-au cerut mai multe bisuri. Adusesem cei mai buni solişti vocali de muzică populară – 5 fete şi 2 bărbaţi. Una dintre soliste era deosebit de atrăgătoare, făcea cu ochiul şi cînta de mama focului. A interpretat ,,Frumoasa mea cu ochii verzi…“. Şeful statului nostru i-a ţinut isonul, iar, la sfîrşit, a grăit: „Ai auzit, Lenuţo, «Frumoasa mea cu ochii verzi, niciodată să n-o crezi»“… Coana Leana a mustăcit şi mi s-a adresat: „Vezi că nu ţi-i primesc la «Cîntarea României» dacă nu ştiu să cînte ceea ce le comandăm noi…“. Am dat din cap, semn că am înţeles. Şi, în clipa următoare, l-am întrebat în şoaptă pe ministrul nostru de Externe, Ştefan Andrei: „Ce credeţi că ar trebui să mai cînte? Ce-i place şefului? Ce-i place tovarăşei?“. „«De ce mor duşmanii mei»”, mi-a sugerat el, adăugînd: ,,Dar, deocamdată, nu este cazul să fie interpretată această melodie, numai dacă o cere dînsul…“. Orchestra cîntă o polcă. Polonezii sînt încîntaţi şi aplaudă. Şeful nostru le cere artiştilor să interpreteze romanţa „La noi sînt codri verzi de brad“. Dirijorul orchestrei ridică din umeri, prezintă scuze, spunînd că nu o ştie, că circulă, pe această temă, o melodie de muzică uşoară, pe care o cîntă mai ales elevii primelor clase de liceu.

(va urma)

LAZĂR BĂCIUCU

COMENTARII DE LA CITITORI