Laudă femeii române! (1)

in Pentru împrospătarea memoriei

Stimate doamne şi onoraţi domni, voi începe acest discurs adresînd din partea Comitetului Director al Partidului România Mare un cald salut de succes Conferinţei Naţionale a Femeilor din formaţiunea noastră! Nu cred că greşesc dacă afirm că forţa unui partid se vede, în primul rînd, la Tineret şi la Femei. Dacă aceste segmente sînt puternice, atunci şi partidul e puternic. Aceasta este o zi importantă în existenţa de aproape 10 ani a formaţiunii noastre politice şi demonstrează anvergura pe care o are fenomenul de masă al Mişcării Naţionale „România Mare”. Destinul a făcut ca această primă reuniune a femeilor noastre să aibă loc în cea mai frumoasă lună a anului, aprilie, care nu este doar luna renaşterii la viaţă a firii, ci şi, de cele mai multe ori, cel puţin la românii ortodocşi, luna Sfintelor Sărbători de Paşte – pentru că aprilie este acel nissan biblic, în care a fost răstignit şi a Înviat Mîntuitorul Lumii. În primii 5 ani de acum încolo, Paştele va cădea în aprilie: în anul 2000 pe 30 aprilie, în 2001 pe 15 aprilie, în 2002 pe 5 aprilie, în 2003 pe 27 aprilie şi în 2004 pe 11 aprilie, să mai trăim pînă atunci. Am o dublă emoţie faţă de această lună, fiindcă în aprilie s-au născut cîndva, la începutul veacului, şi iubiţii şi regretaţii mei părinţi, prin exemplul şi amintirea cărora filtrez toată viaţa mea. „Încercaţi să vedeţi că, în loc să fiţi mînioşi, întunecaţi şi nenorociţi, e mai bine să fiţi voioşi şi fericiţi!” – afirma un mare cunoscător al sufletului femeii, care a scris şi „Anna Karenina”, şi „Sonata Kreutzer”, l-am numit pe Lev Tolstoi.  

Să ne bucurăm, aşadar, de această primăvară pe cît de frumoasă, pe atît de furtunoasă, ultima din acest secol şi din acest mileniu, fiindcă de prea multe ori ne lăsăm copleşiţi de griji şi necazuri, ne culcăm noaptea cu ochii obosiţi şi ne trezim în zori cu limba de cenuşă, în vreme ce un sentiment de zădărnicie, de „deşertăciune a deşertăciunilor” pune stăpînire pe noi. Dacă înaintaşii noştri aveau o aură de raze, noi avem un imens cearcăn de nesomn, de frămîntări şi durere, fiindcă punem totul la inimă. Eu cred că, în ciuda tuturor acelora care fac tot posibilul să ne transforme existenţa într-un coşmar, viaţa e frumoasă şi merită trăită, pentru că ea nu a fost creată întîmplător de Dumnezeu, ci cu un scop anume. A spune care e scopul vieţii e ca şi cum ai încerca să explici care e rostul Soarelui pe cer sau al Luceafărului de ziuă. Am convingerea că omul se naşte, trăieşte şi moare pentru slava lui Dumnezeu, pentru iubire, pentru perpetuarea miracolelor Universului. Mi-a dat Dumnezeu copii atunci cînd am ajuns la o vîrstă matură şi, cu experienţa şi puterea de judecată pe care le am acum, încerc să descopăr tainele existenţei umane în evoluţia acestor mici comori. Este un spectacol unic şi întreaga Istorie a speciei umane se repetă, sub ochii părinţilor, o dată cu dospirea pîntecului femeii însărcinate, cu naşterea pruncului, cu primii paşi şi întîiele vorbe, cu formarea trăsăturilor faciale şi a celor de caracter, cu captarea fluidului dragostei în tiparul naturii umane, care creşte şi înfloreşte pe nebăgate de seamă. Redescopăr nestematele vieţii o dată cu copiii mei, cu mişcările lor de gîze la soare, cu pupilele lor, care văd totul mai mare şi mai înalt; ceea ce pentru noi are valoare de amănunt, la ei capătă contururi fabuloase, ei asociază culorile şi minunile firii cu tot felul de fenomene cărora noi le-am pierdut de mult timp gustul şi farmecul. Nu voi înceta niciodată să mă minunez faţă de candoarea „puiului de om”, care este cea mai mare creaţie a divinităţii. Aş vrea ca politica să-mi dea liber măcar 3 luni, pentru a scrie o carte pentru copii, care s-ar vinde ca pîinea caldă şi care, sînt convins, i-ar face pe mulţi să se regăsească în ea, aşa cum s-a întîmplat cu „Micul Prinţ”, sau „Cuore”, sau „Amintiri din copilărie”, faţă de care aspir să mă apropii. Dacă Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Lui, înseamnă că El, Dumnezeu, poate fi, concomitent, şi copil, şi matur, şi bătrîn. Un proverb chinezesc spune că „primul copil e o jucărie, abia primul nepot e privit ca întîiul copil”. E comprimată multă înţelepciune aici şi cei care au trecut prin fazele astea ştiu cît de adevărat e totul. Destinul a făcut ca eu să-mi trăiesc viaţa mai mult în zona feminină a lumii. Am fost crescut de o mamă iubitoare pînă la sacrificiul de sine, dar şi de două surori care, ca mai toate adolescentele, mă priveau ca pe copilul lor; am două fetiţe pe care le iubesc ca pe ochii din cap, care cred şi ele că eu sînt copilul lor, şi încă nu ştiu cît le învăţ eu pe ele şi cît mă învaţă ele pe mine; pe tot parcursul vieţii mele, o pornire lăuntrică inexplicabilă m-a făcut să doresc să fiu pe placul femeilor şi, la maturitate, am lucrat cel mai bine cu femeile. De ce? Pentru inteligenţa, loialitatea şi spiritul lor pragmatic. Eu ştiu numeroase cazuri de femei jertfite pentru o idee, sau care au murit cu arma în mînă – dar încă n-am auzit de vreun bărbat care să nască. Aceasta e diferenţa, la urma urmei: în vreme ce femeile pot face aproape tot ceea ce fac bărbaţii, aceştia nu pot face nici a mia parte din ceea ce fac femeile. Fără femei, Biblia n-ar mai fi Biblie. Fără femei, arta lumii n-ar mai exista. Fără femei, în fond, n-ar mai fi specia umană sau, dacă, prin absurd, aceasta s-ar perpetua printr-o invenţie a geneticii, ar fi o populaţie de golemi, de fiinţe maşinale, lipsite de roua dulce şi inefabilă a frumuseţii. Părintele lui „Faust”, Goethe, vorbea de „Etern femininul” care se înalţă-n tării. Shakespeare scria „Oh, slăbiciune, numele tău e femeie!”, iar Paul Valery ne-a lăsat o metaforă tulburătoare, care compară forţa cu gingăşia: „Uraganul poate să radă un oraş, dar nu poate nici măcar să dezlipească o scrisoare sau să desfacă un nod de aţă”. Ei, bine, femeia este cea care lipeşte sau dezlipeşte o scrisoare, ea este cea care face sau desface un nod de aţă. Ea nu poate păstra o taină, cum se plîngea Aristotel, dar, în definitiv, ea e însăşi Taina. Atunci cînd, dintr-un motiv sau altul, femeia se ticăloşeşte, să extragem din biblioteca lumii balsamul plămădit de Victor Hugo: „Nu insultaţi niciodată o femeie care cade! Cine ştie sub ce povară se prăbuşeşte sărmanul ei suflet?” Întotdeauna, atunci cînd m-am gîndit la marii oameni ai lumii, o privire lăuntrică m-a făcut să văd ceea ce nu prea mulţi pot să vadă: şi anume chipul cu aureolă de înger al maicii lor, profilat în spate, ca un tablou votiv sau vitraliu de biserică. Umanistul german Herbart spunea că „o mamă bună valorează cît 100 de profesori”. Aşa mă gândesc la Maica Domnului, care a fost aleasă ca vas sfînt pentru întruparea lui Dumnezeu pe pămînt. Tot într-un aprilie, dar în 1989, am avut şansa să vizitez cetatea antică Efes unde, spun izvoarele vechi, a peregrinat Fecioara Maria. Am intrat în acea capelă mică, m-am umplut de Duhul Sfînt şi m-am gîndit că acolo s-a rugat la propriul ei Fiu o femeie la care totul era frumos, de la înfăţişare pînă la nume, pentru că în ebraică Maria înseamnă „Steaua Mării”.

A fi născătoare de Dumnezeu – iată o imensitate pe care mintea noastră nu poate s-o cuprindă. În apropiere, se întindea fosta cetate Efes, cu colonadele şi amfiteatrele sale de marmură şi cine crede că această faimoasă aşezare a Asiei Mici e la fel de măruntă ca Histria sau Sucidava de la noi se înşală, dimensiunile sînt colosale, mai mari decît ale unui nou cartier bucureştean, gen Drumul Taberei sau Balta Albă. Acum 2000 de ani era vremea miracolelor şi mă gîndeam la ieslea aceea sărăcăcioasă, plină de aburii calzi ai dobitoacelor, un fel de saună sacră sau de Maternitate divină, unde Maria a îndurat chinurile facerii, după care imaginaţia m-a dus la scena răstignirii şi a pogorîrii lui Isus de pe cruce, îngrijit de mama Lui şi de alte femei, iar apoi am fost iluminat de Înviere ca de explozia unei supernove. Toate acestea le-a trăit, ori le-a văzut o urmaşă a Evei, o femeie plăpîndă la trup, dar cu destin cosmic. Faptele se întîmplau acum două milenii, însă tocmai în aceasta constă gloria Bisericii Creştine: totul e atît de proaspăt, atît de viu şi de apropiat în timp, tocmai fiindcă a fost adevărat! Iată şi explicaţia formulei sacrale „Adevărat a-nviat!” Şi nu mă pot opri să mă gîndesc la Cornelia, mama Grachilor şi fiica lui Scipio Africanul, la răpirea sabinelor de către Romulus şi romanii săi (de unde, scrie Plutarh, s-a întins în toată lumea obiceiul de a se trece miresele pragul, pe braţe), dar mă gîndesc şi la mama lui Alexandru Macedon, care a visat un şarpe fabulos înainte de a-l naşte pe cuceritorul lumii, la mama lui Napoleon Bonaparte, care l-a născut pe un alt cuceritor în mare grabă, venind de la muncile cîmpului. Şi ce-am mai văzut eu în viaţă? Mormîntul supremei iubiri a lui Dante Alighieri, Beatrice, aflat sub dalele de piatră ale Bisericii Santa Margherita din Florenţa, încă din anul 1290. Am mai văzut balconul Julietei, din Verona, la o casă unde dăinuiesc mii de semnături de îndrăgostiţi, din întreaga lume, dar am mai admirat şi cămăruţa ca o mansardă, din Bonn, unde o Maria-Magdalena îl năştea pe titanul muzicii universale, Ludwig van Beethoven. Am mai văzut şi butucul acela din Londra, unde Regele Henric al VIII-lea şi-a decapitat cele mai multe dintre neveste. Pretutindeni, lacrimi şi sînge de femeie. Şi ce-ar fi fost, oare, destinul unor români de vază, ca Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Nicolae Bălcescu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, George Enescu, fără iubitele lor mame? Am fost la Ipoteşti, în toamna anului 1968, dar şi în toamna anului 1996, şi am depus ofranda unor trandafiri de purpură şi brumă la mormîntul Domniţei Raluca, născută la 1816, care, în crucea veacului trecut, l-a dăruit Ţării şi Umanităţii pe unul dintre cei mai mari şi mai curaţi oameni care au văzut vreodată lumina zilei, femeie de o nobilă frumuseţe, în tradiţia româncelor adevărate, care, ruinată de un prea mare număr de naşteri, dar şi de griji şi drame familiale, avea să moară de cancer încă de tînără. Tulburat de dorul ei, ilustrul său fiu avea să părăsească petrecerea de Revelion a nopţii de la cumpăna anilor 1879 şi 1880, dată în locuinţa somptuoasă a lui Titu Maiorescu, apoi s-a dus în odăiţa lui friguroasă, de bună seamă că a aprins o lumînare pe masa de brad, a tras perdelele, şi-a făcut o cafea la „maşina de spirt”, şi-a trecut pana prin părul negru şi, în vreme ce viscolul răvăşea Bucureştii acelui început de eră, împletindu-se cu puşcoacele şi cîntecele chefliilor, ca-n „D-ale carnavalului” sau „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”, el, Poetul, a redevenit copil, a strivit o lacrimă între gene şi a aşternut pe hîrtie, dintr-o suflare, cu caligrafia lui rotundă şi frumoasă, una dintre cele mai fascinante elegii ale liricii universale: „O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi/ Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi…” Şi aşa avea să fie, la sfîrşitul anilor ’80, el s-a dus la întîlnirea cea mare cu aceea care îi dăduse viaţă. Atîtea şi atîtea românce frumoase au înnobilat Istoria Naţională şi Universală! Puţină lume ştie că o fiică a Domnitorului Mircea Ciobanul, cel care a ctitorit bisericuţa de cărămidă roşie de la Curtea Veche, de lîngă Hanul lui Manuc, a fost imortalizată de vestitul pictor renascentist Paolo Veronese. Puţină lume ştie că Petru cel Mare a trăit cu fiica lui Dimitrie Cantemir. Să mai pomenim de devotamentul Doamnei Maria, văduva lui Constantin Brâncoveanu, sau de curajul Anei Ipătescu şi al Ecaterinei Teodoroiu? Am să reproduc, pentru prima oară, o scenă de-a dreptul tulburătoare, petrecută în momentele premergătoare Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, ai cărei protagonişti sînt Maria şi C.A. Rosetti. Ea este descrisă de celebrul istoric francez Jules Michelet, citez: „La 6 iunie 1848, doamna Rosetti se afla în durerile facerii. Bărbatul ei, la picioarele patului, aştepta îngrijorat şi nerăbdător: se uita mereu la ceas. Femeia sa ştia pentru ce. Rosetti trebuia să însoţească pe doi prieteni, care plecau să ridice Ţara. Patria îl chema, ţipetele femeii sale îl ţineau pe loc. Nu mai puţin îngrijorată de întîrziere, ea voia din toate puterile ca el să fie liber. Şi a fost. La orele 6 după-amiaza, copilul era născut. «Mulţumesc lui Dumnezeu. Sărută-l şi pleacă!» – acestea au fost cele dintîi cuvinte ale Mariei Rosetti, care zîmbi fericită. Fetiţa a fost botezată Libertatea”. Aşadar, luna 6, ziua 6, ora 6, un 666 straniu şi prevestitor de furtună. Ei bine, această femeie bravă, care era fata faimosului căpitan Grant, fiind pe jumătate englezoaică şi pe jumătate franţuzoaică, a devenit româncă pe de-a-ntregul prin adopţiune şi avea să fie efigia tabloului pictat de Rosenthal sub forma acelei femei cu o ţinută marţială, înveşmîntată în Tricolorul Românesc. Neîndoielnic, dacă ar fi rămas în Anglia sa natală, Maria Rosetti n-ar fi jucat niciodată un asemenea rol istoric.

(va urma)

Corneliu Vadim Tudor

(8 aprilie 2000, Casa Republicii; discurs rostit la prima Conferinţă Naţională a Organizaţiei

de Femei a P.R.M.)

Păreri și opinii