Laudă femeii române! (2)

in Pentru împrospătarea memoriei

Aceeaşi remarcă e valabilă şi pentru o altă Marie, Ducesă de Edinburgh, dar devenită Regina Maria, care s-a bătut ca o leoaică pentru înfăptuirea României Mari. De ce oare aproape toţi muritorii, în special bărbaţii, şi, dintre ei, mai cu seamă soldaţii se gîndesc, în momentele de grea încercare, la mama? Ce legături tainice şi mai presus de fire îi unesc pe aceştia pînă la moarte şi chiar dincolo de moarte? Poate pentru că pîntecul mamei care ne-a ţinut nu e altceva decît paradisul pierdut. Acolo a fost raiul dintîi, cel fără griji şi fără dureri, după care fiinţa noastră, biciuită de fulgerele veacului, tînjeşte neîncetat. Avem, cu toţii, nostalgia primilor ani de viaţă, a scenelor petrecute la geam, cînd priveam cu ochi mari la pomii înfloriţi, sau la ploile toamnei, ori la troienele de zăpadă ale iernii, pînă cînd, deodată, în acel halou de un farmec indescriptibil, apărea mama, venind de la piaţă, sau de la muncă, niciodată cu mîna goală, niciodată obosită, mereu şi mereu în stare să ia calvarul de la capăt şi, la nevoie, să-şi dea viaţa pentru noi. Iată de ce e frumoasă viaţa. Iată de ce e atît de înălţător creştinismul, cea mai autentică „religie a iubirii”.

Doamnelor şi domnilor, n-am făcut niciodată un secret din faptul că am un veritabil cult pentru femeia română. Dimpotrivă, m-am mîndrit cu asta. La fel cum Dumnezeu îţi impune smerenie, tot astfel, păstrînd proporţiile, românca îţi impune respect, fără a face nimic special pentru asta. Pentru simplul fapt că ea a dus greul Istoriei Naţionale. Ea a născut şi a crescut zecile de generaţii de români, ea a perpetuat limba, datinile şi portul, ea a ţinut piept tuturor viscolirilor, şi pîrjolurilor, şi migraţiilor barbare, îngropînd bruma de provizii şi refugiindu-se cu copiii la locuri ferite, ca un rîu subteran, care, odată şi odată, revine la suprafaţă.

Ea a fost, cum ar spune Neagoe Basarab, „stîlparea cea înflorită” a Bisericii Străbune şi nimic nu-i mai pur decît o cuminecare, în zorii unei zile de duminică, la o mînăstire de maici. Cine a tezaurizat toate colindele noastre de Crăciun? Cine a vopsit şi încondeiat ouăle de Paşti? Cine a învăţat şi a transmis mai departe rînduielile firii, rostul şi sorocul vietăţilor din gospodărie, coacerea pîinii, frămîntarea cozonacului de sărbători şi fierberea grîului de colivă la ritualurile funerare, vindecarea rănilor soldaţilor, înspumarea laptelui proaspăt al dobitoacelor, posturile şi praznicele de peste an, înălbitul pînzei la rîu, torsul fuioarelor de lînă şi ţesutul veşmintelor pentru toţi ai casei, stoarcerea strugurilor în linul de vin şi, în sfîrşit, folclorul nostru cel fără pereche? Haideţi să fim cinstiţi pînă la capăt şi să dăm Cezarului ce e al Cezarului: dacă bărbatul are talent, femeia are geniu. De ce? Pentru că, aşa după cum spune o vorbă de spirit, talentul face uşor ceea ce îi este imposibil unui om obişnuit, iar geniul face uşor ceea ce îi este imposibil unui talent. Dacă bărbatul e Soarele, femeia e simbioza dintre Lună şi Mare. Sufletul femeii vine de pe altă Planetă şi, în călătoria lui, „a şters” cu un foşnet discret miliarde de stele, îmbogăţindu-se şi sporindu-şi misterul. Îmi aduc aminte de o piesă pe cît de stranie, pe atît de grozavă, a lui Eugen Ionescu: pe scena împărţită în două părţi egale, au loc două întîmplări dramatice, şi anume în stînga un bărbat moare, vegheat de femeia lui, iar în dreapta se petrece invers, adică o femeie moare, vegheată de bărbatul ei. În replicile schimbate, în încărcătura emoţională, în tot ceea ce se întîmplă în aceste situaţii simetrice – pînă la un punct – se vede că sufletul femeii e mai generos decît acela al bărbatului şi că ea e mult mai capabilă de elanuri dezinteresate, mulţumindu-se cu puţin, suferind în tăcere, renunţînd la viaţă cu eroism. Mă refer la femeia adevărată, la femeia generică, la femeia care se respectă. Şi nici nu vreau să idealizez. Cu atît mai puţin să îi acuz pe bărbaţi, ori să sap între ei şi femei o prăpastie de netrecut. Dar, dacă tot sîntem la ora întrebărilor, cum vă explicaţi oare că, pe lume, există infinit mai mulţi bărbaţi care ar vrea să fie femei decît femei care ar vrea să fie bărbaţi? Numai Dumnezeu poate da un răspuns la aceste anomalii genetice.

Stimate doamne, ar trebui ca după acest „laudatio” academic să revin cu picioarele pe pămînt. Şi anume să vă spun ce greu se trăieşte acum în România. Nu ştiu, însă, dacă mai are vreun rost, acum şi aici, de vreme ce toţi ştim asta foarte bine. Chiar în aceste zile, România e zguduită de tragedia provocată de o nouă rafală de inundaţii catastrofale. Sub ochii noştri mor oameni, păsări şi dobitoace, sînt distruse mii şi mii de gospodării. Nici unul dintre cele două regimuri politice, perindate la cîrma Ţării din 1990 şi pînă acum, n-a făcut nimic pentru regularizarea regimului hidrografic atît de imprevizibil, pentru îndiguirea rîurilor problematice, pentru amenajarea unor salbe de lacuri de scurgere şi de acumulare, pentru un sistem eficient de ecluzare. Apa, care pentru atîtea zone deşertice ale lumii e cîntărită în aur şi e elementul vital, pentru noi, românii, a devenit mai tăioasă decît coasa morţii. Şi nici măcar nu sînt semne că cineva ar vrea să înceapă rezolvarea situaţiei. Exact asemenea dezastre ne mai lipseau, în rest le aveam pe toate. Exprim compasiunea adîncă faţă de victimele omeneşti şi solidaritatea cu familiile îndoliate. Totul merge, în Ţara noastră, din rău în mai rău. România a fost prăvălită înapoi, în timp, cu sute de ani. Ca de obicei, prima sacrificată e tot femeia. Într-o situaţie de şomaj, fie statul, fie patronul nu prea stă pe gînduri şi se lipseşte de femeie. Epidemia de şomaj a făcut ravagii, în acest „deceniu negru”, mai cu seamă în industriile create pentru femei, cum este cea de textile şi ţesături. În vreme ce un bărbat, cu puţin noroc, mai poate găsi un loc de muncă, fie şi ca zilier, pentru o femeie lucrurile se complică. Aşa-numitele costuri ale tranziţiei sînt suportate, în cea mai mare parte, de femei. Ele plătesc preţul cel mai cumplit. Ele iau în plin şocul scumpirilor, al lipsurilor de toate felurile, al absenţei celor mai elementare condiţii pentru o viaţă de familie, cît de cît, normală. În timp ce bărbatul mai poate sta în frig şi se poate spăla şi cu apă rece – femeia şi copiii nu pot, sau, dacă o fac, riscurile pentru sănătate sînt infinit mai mari. Există unele boli specifice femeilor, de care sînt lovite chiar şi acelea crescute în puf, în societăţile îmbuibate, darmite organismele uzate şi cu rezistenţa diminuată, aşa cum se înregistrează la noi. Privesc cu durere în jurul meu, pe străzi, în pieţe, prin satele, tîrgurile şi oraşele pe unde mă poartă paşii de 10 ani încoace şi văd feţe îmbătrînite şi trupuri vlăguite înainte de vreme. Un destin istoric nenorocit a făcut ca poate cea mai frumoasă femeie din lume, care este femeia română, să se consume cel mai repede, să se degradeze, să treacă în vîrsta a III-a cînd, pe alte meleaguri ale lumii, suratele ei abia atunci se aruncă în vîltoarea plăcerilor şi a călătoriilor. Şi dacă femeii îi e greu, întregii familii îi e greu. Iar dacă familiei îi e greu, întregii societăţi îi e greu. Nu vi se pare ciudat că, din cei 6 prim-miniştri care s-au perindat din decembrie 1989 şi pînă acum, nici unul nu a fost femeie? Eu cred că societatea românească suferă de un fel de misoginism, de o discriminare faţă de femei. Chiar şi acum, din toţi membrii Executivului, un singur ministru este de sex feminin, situaţie impusă de unele organisme internaţionale. Toată lumea vorbeşte de intrarea în normalitate a societăţii româneşti, dar, atîta timp cît noi trăim într-un patriarhat întîrziat, într-un final de secol şi de mileniu cînd pînă şi Turcia a avut un prim-ministru feminin – ei, bine, să nu ne aşteptăm la o ameliorare a vieţii femeilor. Există o reţinere şi la nivelul mentalităţii colective, fiindcă românii, obişnuiţi, de sute de ani, cu o conducere bărbătească la limita despotismului, se obişnuiesc mai greu cu promovarea femeilor în funcţii de mare răspundere. Popor nobil şi deştept foc, românii au o anumită doză de disimulare, un strat subţire de zeflemea, şi să-l ferească Cerul pe careva să intre în foarfeca asta – imediat se nasc glume, bîrfe, intrigi, de care cu greu te mai poate spăla vreo dezminţire. În fiecare bărbat român doarme un Anton Pann. Şi totuşi, şi noi trebuie să intrăm în rîndul lumii! Cele mai multe dintre monarhiile Europei sînt conduse de femei şi nu s-ar zice că o duc prea rău, dimpotrivă. Din păcate, pasivul cu care plecăm noi, românii, la drum, este înfiorător. Nu voi insista prea mult asupra dezastrului naţional pe care îl trăim, fiindcă îl ştiţi prea bine, dar o realitate trebuie să subliniez: de cîţiva ani, în România a reapărut sclavagismul! Da, da, acesta e cuvîntul. Şi nu e vorba de o sclavie modernă, cum se mai spune, metaforic, prin presa lumii. Nu, în ceea ce ne priveşte avem de-a face cu o sclavie barbară, cu femei în lanţuri, violate, bătute, torturate şi, apoi, vîndute, trecute de la un proprietar la altul, ca o marfă. Zi de zi, seară de seară, ziarele şi posturile de Televiziune ne aduc la cunoştinţă întîmplări năucitoare, despre fete de români răpite şi profanate de bande de ţigani, arse cu ţigara, însîngerate, umilite, ţinute ca nişte animale în lanţ, cu pîine şi apă. Şi, de parcă barbaria asta n-ar fi de ajuns, s-a mai adăugat, în ultimul timp, şi reducerea tot mai vertiginoasă a vîrstei robilor, tot mai mulţi copii căzînd pradă stăpînilor de sclavi şi violatorilor. Legile sînt prea blînde, iar Poliţia şi Justiţia sînt, uneori, corupte, alteori slabe, depăşite de situaţie. Pedofilia, care pînă acum cîţiva ani era o anomalie sporadică, de care lumea îşi făcea cruce şi scuipa în sîn, acum a devenit un adevărat fenomen social. Grădiniţele, căminele de copii şi şcolile nu mai sînt în siguranţă. Familiile nu-şi mai pot trimite copilaşii – fie ei fete sau băieţi – nici măcar să cumpere pîine, fiindcă aceştia pot fi răpiţi, tîlhăriţi, violaţi. Neputincioasă, paralizată de nişte şabloane demagogice criminale, despre aşa-zisele drepturi ale omului, societatea românească n-are capacitatea de a reacţiona. În realitate, străinilor puţin le pasă de drepturile omului, ei se gîndesc la drepturile pedofilului, ale violatorului, ale homosexualului. De ce să cheltuiască turiştii occidentali sume mari de bani pentru „turism sexual” în Thailanda şi în alte ţări din Asia sau America Latină, cînd România e mult mai aproape şi mai ieftină, ei putînd să-şi cumpere plăcerea cu numai un săpun, o pungă cu bomboane sau o ciocolată? Am să spun acum, pentru prima oară în public, ceea ce gîndesc: pentru violatorii de copii, pentru aceşti dezaxaţi bestiali, care nenorocesc prunci nevinovaţi, provocîndu-le traume psihice şi fizice pentru tot restul vieţii şi generînd tragedii familiale cumplite, eu, unul, voi cere, cu toate riscurile, organizarea unui Referendum Naţional pentru reintroducerea pedepsei cu moartea! Dacă nu vom avea curajul să ne asumăm această răspundere, peste 10 ani vom fi un popor degenerat – de pedofili, de homosexuali, de proxeneţi, de rebuturi ale naturii. De asemenea, trebuie luate cele mai drastice măsuri profilactice împotriva pericolului ca România să se transforme într-un uriaş bordel. Asistăm la scene de adîncă umilinţă naţională, provocate, în primul rînd, de mizeria cumplită care domneşte în societatea românească, de ticăloşirea moravurilor. Nu cred că ar putea să mă acuze cineva, pe mine, de lipsă de patriotism, dacă voi spune că, pînă acum cîţiva ani, Turcia era ruşinea Europei, iar acum România a devenit ruşinea Turciei. Există o nevoie, imperioasă, să se legifereze prostituţia, pentru ţinerea sub control social şi medical a acestui fenomen aflat într-o creştere alarmantă. Dacă eu, care sînt un creştin practicant, am ajuns la această concluzie, înseamnă că e extrem de grav ce se întîmplă. Îi invit pe slujitorii Bisericii şi pe cei animaţi de o falsă pudoare să se gîndească la faptul că există multe prostituate bolnave de SIDA, care au îmbolnăvit cu virusul mileniului un mare număr de bărbaţi, unii căsătoriţi, şi că mai există adolescente de 14-15 ani care, într-un singur an, s-au prostituat, fiecare, cu cîteva sute de bărbaţi, ceea ce frizează, deja, satanismul. Dacă pudibonzii n-au „organ” să priceapă aceste aberaţii strigătoare la cer, îi priveşte, însă îi asigur că ei nu-L slujesc pe Dumnezeu, ci pe Mamona.

 La situaţiile excepţionale şi fără precedent apărute în societatea românească, în ultimii 10 ani, predicile penibile despre toleranţă şi democraţie trebuie înlocuite, de urgenţă, cu măsuri radicale. Altminteri, sfîrşitul lumii va fi aproape şi va începe de aici, din România, iată numai cîteva dintre motivele care ne-au făcut pe noi, cei de la Partidul România Mare, să pledăm pentru conducerea Ţării, cel puţin pînă trece viitura prăpădului, cu o „mînă de fier”, întronînd „Dictatura Legii”. Am făcut, de atîtea ori, dovada că noi vedem mai limpede şi mai departe decît alţii. Acum, cuţitul acestui călău care e „anarhia” a ajuns la osul românului. E prea mult! Destul! Ne dezintegrăm, murim cu zile, dispărem ca Popor! De ce să fii nevoit, de pildă, să-i împuşti în cap pe ţiganii descreieraţi, cînd poţi să-i izolezi, profilactic, aşa cum am propus noi, şi spre binele societăţii, şi spre binele lor? Şi iată de ce un om temerar ca mine este şicanat, hărţuit şi vînat sistematic de către aventurierii iresponsabili care au adus România într-un hal fără precedent.

(va urma)

Corneliu Vadim Tudor

(8 aprilie 2000, Casa Republicii; discurs rostit

la prima Conferinţă Naţională a Organizaţiei

de Femei a P.R.M.)

Păreri și opinii